Publicat pe de

Romanii subt Mihai-Voievod Viteazul – Nicolae Balcescu

INTRODUCERE

I

Sunt 18 secoli și jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizația păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei și al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizație, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării și a lucrării omenești în timp și în spațiu, și, prin identitatea între esența naturei spirituale a omului și esenția naturei divine, el descoperii fiecărui individ legea libertății, a demnității, a moralității și a perfectibilității absolute.

După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptății, și aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderența absolută a minții și a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirii și a frăției, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul și îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.

Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamând menirea omenirei și a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea și realizarea ei. De atunci știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, esperiință, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi, revoluționarea sau perfecționarea religiei, moralei, politicei, societății întregi, nimicind orice domnie individuală, supuind acția omenească legei absolute și universale a libertății și a științei, căutând realizarea în omenire a dreptății și a frăției, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecția sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestii căi? Această mișcare de perfecție va avea oare un termen? Răul peri-va de tot din lume? Omenirea va agiunge vrodată a-și identifica în tot esenția sa cu esenția divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce știm este că, din transformații în transformații, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mișcare e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieții omenirei este un pas în această cale care o apropie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.

Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, mișcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești, supt toate formele dinlăuntru și dinafară, în timp și în spațiu.

Supt ochiul providenții și după legile și către ținta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluțiile sale istorice.

Prin împărțirea funcțiilor, națiile în omenire, ca și individurile în soțietate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.

Orice nație dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natură și geniul său propriu, la triumful științei asupra naturei, la perfecționarea înțelegerii și a simtimentului omenesc potrivit legei divine și eterne care guvernează ursitele omenirei și ale lumei.

Dar pentru că este o providență care păstrează ordinea creației și care dirigează faptele omului, prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității, prin aceea nu se stinge libera lui voință. Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosibi binele din rău, arătându-i și legile prin care să poată povățui în calea binelui și învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voință, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea nație care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăsește; viața ei se stinge în viața omenirei și ea espiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de espiație (ispășanie), ce o nație sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu și ale gândirei, se pare adesea un repaus, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilație istorică; dar mai adesea suferința este un bold mai mult către perfecționare și din excesul răului iese binele.

„Marșul general al omenirei, zice învățatul istoric Cantu, în căile ce providența pregătește, aduce acele minunate reînnoirile ce se fac pe pământ și scot binele din rău. Dar Dumnezeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să espieze, să se amelioreze și să moară. Așa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel fenomenele sale reproducându-se, să confirmeze adevărul calculilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viața adevărată să întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale și a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea dinafară; pentru aceea Pascal zicea că „toate părțile lumei sunt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință d-a cunoaște una fără celelalte și fără totul”. Mintea, înălțându-să prin umilință, știe observa cu conființă și respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaște cât poate, și în loc d-a-și risipi puterile împotriva unor stăvili nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare și astfel se face ajutătorul providenții”.

II

Daca fiecare nație are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm și să întrebăm și pe această nație română, atât doritoare astăzi de viață, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât și în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfințenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe carta lumei, sau să-și reclameze acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat și recunoscut de celelalte nații, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumei, trebuie să arate formula înțelegătoare și soțială ce ea reprezentează în marea carte a înțelegerii și a istoriei omenirii.

Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații române și să vedem ce a făcut în aceste 18 secoli de când se află statornicită în pământul său. Această ochire ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare.

III

Adusă de marele Traian în Dacia dupe nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împărații următori, de care atârna d-a dreptul această țară, colonia romană, în vreme de 160 ani, ajunse într-o stare foarte înfloritoare și una din cele mai frumoase provințe ale întinsei împărății romane. Mai mult de 70 cetăți, împreunate cu drumuri minunate așternute cu piatră, basilecele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căror ruine încă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuia împărăția și care îi pregăti căderea: robia și proprietatea cea mare trebuiră a produce și în noua colonie relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici, ce fiecare colon dobândise la început, și substituind robii la oameni liberi.

Ostenită de atâtea rele ce o rodea într-însa, împărăția romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unități mai adevărate, produsă prin armonia naționalităților libere. Dumnezeu atunci, ca să schimbe fața lumei vechi și s-o întinerească, împinse potoape de nații barbare asupră-i.

IV

Așezată la porțile împărăției și în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi văzu trecând și retrecând pe pământul său. Colonii romani din această țară nu pregetară a apăra cu bărbăție țara lor și chiar împărăția ce îi părăsise. Și când se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, ei se traseră în Munții Carpați, unde își păstrară naționalitatea și independența lor. Chiar în acele vremi furtunoase și nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relațiile lor cu barbarii, ei întroduseră între dânșii cele dintâi cunoștințe de agricultură, artele folositoare și cuviințele vieții civilizate. Și prin legăturile de interes și comerciu, ei schimbară sălbătăcia și dușmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, și sili pe barbari a căuta a se statornici și a se civiliza. Pe la 865, bulgarii, popol finez, prin romanii din Dacia nouă priimesc religia creștină și împreună înfrățiți întemeiară un stat puternic, alegându-și regi dintre români. Pe la începutul secolului XI, acest regat, căzând în tulburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, și rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt frații români Petru, Asan și Ioan și, după o existență glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.

Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieșind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul X și XI, care în secolul al XIII-lea și XIV se contopiră printr-o mișcare de unitate în două staturi neatârnate, a Țării Românești și a Moldaviei.

Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută.

V

În cea dintâi epocă a întemeierii principatelor Țării Românești (1290) și a Moldovei (1356), care coprinde tot secolul XIV (de la 1290 – 1418), vedem aceste state mai întâi amenințate în naționalitate și existența lor politică […]. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite de vitejia românilor. În aceste războaie ei se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică: turcii osmani, care pe la [1360] năvălesc în Europa și amerință a o cuceri. Încă din anul (1370), Ladislau-Vv. al Țării Românești se opune acestor barbari și să încearcă a pune stavilă furiei lor de coprinderi. O luptă care trebuia să ție mai patru secoli începu atunci, luptă în care românii vărsară șiroaie de sânge și se jerfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. Împărăția româno-bulgară cade supt izbirile turcilor (1392). Mircea cel Bătrân, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri, reclamă de la turci această moștenire; el voiește a întrupa toată românimea într-un singur stat și caută a dobândi Bulgaria și Moldova. Acum întâiași dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul seculilor viitoare și a tutulor voievozilor noștri, cei mari. Strivit însă între unguri și turci, Mircea e să silit a părăsi o parte din concuistele (cuceririle) sale și a priimi încă și suzeranitatea Porții.

Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează românilor drepturile următoare:

1. Dreptul d-a profesa nesupărați religia lor, d-a-și alege voievozii și d-a se cârmui independent, după legile lor.

2. Dreptul d-a face război și pace.

Îndatorirea românilor către turci sta într-un ușure tribut anual de 3000 bani roșii.

În Moldova, Alexandru cel Mare, ce domnea în această vreme nesupărat încă de turci, apără vitejește independința țării sale de către poloni și le răpește Pocuția, care mai un secol rămâne întrupată cu Moldova.

Cu acești mari domni, Mircea și Alexandru, se încheie această epocă. Ei completară instituțiile țării lor.

Să aruncăm o privire asupra acestora, căci organizația dinlăuntru a soțietății singură ne poate esplica evoluțiile istorice prin care nația română trecu.

VI

Domnul, ales în Țara Românească, moștenitor în Moldova, cârmuia țara împreună cu un sfat de 12 boieri, întocmit în Țara Românească de Negru-Vv. Orice act însemnat al cârmuirei, precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului și suscris de dânsul. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau Soborul a toată țara. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților, care, în lunga petrecere a lor în Dacia, lăsară multe urme și obiceiuri între romani. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor, pentru orânduirea dăjdiilor, pentru a hotărî război sau pace. Când tronul era vacant, atunci mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului. Ele judeca asemenea în pricinile de vini mari politice, ca Camerile Lorzilor și a Pairilor în Englitera și Francia. Acest adunări se compunea:

1. Clirosul (clerul), adecă mitropolitul ca prezident, episcopii și egumenii monastirilor;

2. De boieri, atât cei din slujbă cât și cei dinafară;

3. De deputații breslelor.

Clirosul, ca și monastirile, n-avea privelegiuri deosibite la început și era cu totul supt jurisdicția statului.

Boierii era slujbașii țării, adecă capii puterii armate, fiind țara organizată ostășește, nu era o clasă nobiliară, ca în Europa. Ei n-avea nobilimea feodală, de concuistă (cucerire), de origină, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pământ, d-a moșteni titluri și slujbe, d-a fi deosebiți de legea comună pentru toți. Aceste principe, care singure constituiază casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute în țările noastre. Totdeauna, tot românu a avut dreptul de a se face proprietar de pământ și a ocupa slujbele statului; titlurile n-au fost decât pe viață, fără a lăsa drept la urmași. Titlurile nu era la început, căci nu se da deosibit, ci reprezenta numai numirea funcțiilor. Boierii, ca toți orășanii, se numea jupani, adică cetățeni. Legea politică, civilă, ca și criminală a fost aceeași pentru toți. O singură deosibire se ivi mai târziu în legislația criminală. Se hotărî ca boierul căzut în vină să se spânzure mai sus cu un cot decât săracul. În urmă se suprimă această osândă de tot pentru boieri.

Breslele se alcătuia de oarecare slujbași mai mici ai țării și de deosibitele categorii a burgeosiei, locuitorilor din orașe și a moșnenilor și oamenilor liberi.

Orașăle ce își dobândiră și își păstrară libertatea lor, constituindu-să pe principul comunal, se ocârmuia de o magistratură aleasă pe fiecare an și compusă de un județ și 12 pârgari.

Țara ia o organizație ostășească și o centralizație puternică. Județele ne dau subt comanda unui căpitan, care unește în mâna lui puterea administrativă, judecătorească și ostășească. Organizarea armatei permanente, a miliției și a Landsturmului face din tot românul un soldat la nevoie, și singură păstrează independința amenințată de streini.

Daca vom trece la organizația economică a țării, găsim pe cei mai mulți locuitori moșneni sau rezemași, adecă liberi și cu proprietățile lor. Dar lângă dânșii proprietăți mari, pe care se află locuitori serfi, robi ai pământului, căci în urma năvălirei barbarilor, robii romani se transformară pretutindenea în robi ai pământului. Întocmai dupe cum în Europa se obișnuise a se da acestor serfi numirea de romani, așa și la noi servagiul fu numit rumânie și vecinătate, căci proprietarii din Țara de Jos, unde mai cu seamă era proprietățile mari, își adusese colonii din Țara de Sus și din românii din țările vecine. Robia completă a acestora veni foarte târziu, căci la început stăpânul pământului făcuse 3 părți din pământul său, din care două le împărți în părți mici pe la coloniști și cealaltă fu cultivată de aceștia în folosul stăpânului, prin mijlocul clăcii, adecă a unui număr de zile de lucru. Robia completă a lor veni însă foarte târziu, căci până în secolul al XVII-lea ei putea a se muta de la o moșie la alta, plătind găleata de ieșire.

Dăjdiile era așezate pe toți deopotrivă.

Acestea sunt liniile principale ale constituției țării pe la începutul secolului al XIV-lea. Idealul ce românii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. Dar în această organizare era vițiuri, vițiuri izvorâte din ideile feodale ale timpului și care fu pricina zdrobirii acestei constituții. În această republică războinică se afla, deși slabe la început, elemente soțiale, monarhic, aristocratic și democratic. Puterea publică nu era delegată vremelnicește de popor unor aleși ai săi, dar se afla din drept în mâna capilor războinici ai țării. Era firește ca acești capi, care concentra în mâna lor puterea politică și militară a țării, să ia o preponderință deosibită asupra claselor de rând. Lipsa de comerciu nedând o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca și poporul, se afla slabă în privința boierilor și, după organizația militară a țării, în dependința de un soldat către șeful său. Atât boierii în slujbe, cât și cei dinafară de slujbe, mazâlii, fiind din drept membri ai adunărilor, acestea ajungând prea numeroase… (oamenii din stările de jos nu fură priimiți în mare număr).

Boierii, dar, împreună cu cleru, căutară mereu a se constituia într-o castă, dobândindu-și privilege, și a concentra toate drepturile în mâna lor. Asemenea și prin proprietățile lor mari, a absorbi, proprietățile mici.

Domnii, ce reprezenta principul monarhic, favorizați prin centralizarea statului, căutarea mereu a-și întemeia puterea lor despotică asupra boierilor rezemați pe elementul popular și a se face independinți de dânșii, constituindu-se ereditari.

Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite și vrăjmașe. Începută încă din al XIV-lea secol, ea continuă în al XV-lea și al XVI-lea. Doborând întâi elementul monarhic, aristocrația doborî în urmă și elementul popular și, după aceste două ruine, ostenită, căzu și ea zdrobită supt o burgeosie streină, supt fanarioți.

Publicat pe de

Oracolul lui Alexandru cel Mare

CAPITOLUL 1

Conceptul de divinație și în special de divinație cleromantică (cu ajutorul sorților)

Locuri și rituri

Divinația are ca domeniu tot ceea ce spiritul uman nu poate cunoaște numai prin forțele sale, în primul rând vii­torul – când ocolește o predicție rațională – și în al doilea rând prezentul și trecutul, în ceea ce este inaccesibil oricărei investigații obișnuite.

Divinația răspunde nevoii spirituale a omului de a dori să arunce o privire în adâncurile misterioase ale realității unde alte mijloace sunt neputincioase, pentru a-și planifica acțiunea.

Un studiu superficial al divinaţiei arată că aceste ştiinţe „supranaturale” (de fapt, raționamentul divinatoriu se bazează pe un silogism care pleacă de la presupuneri ce nu pot fi dovedite științific) în antichi­tatea greco-romană au fost mai des aplicate la investigarea trecutului sau prezentului decât a viitorului pentru a cunoaște cauzele ascunse (sacrilegii, crime…) ale anumitor efecte (ciuma, foamete…) și abia ulterior a fost aplicată citirii viitorului. De pe vremea lui Cicero, divinația era definită în primul rând ca „presentimentul și știința lucrurilor viitoare” (Cicero, Despre divinație – De divinatione, I, 1).

Tot Cicero, în aceeași lucrare, spune că sunt două feluri de divinație, una este încredințată tehnicii, cealaltă naturii, adoptând astfel împărțirea științei divinației după schema greacă care făcea distincție între divinația artificială, care a constat în divinația conjecturală a semnelor exterioare (tunetul, zborul păsărilor, ficatul, sorți și cărțile oraculare…), și divi­nația naturală sau intuitivă, unde o forță interioară mișcă sufletul celui care acționează ca un oracol și îl conduce la profeții atât în ​​formă oraculară (pythia*, sibile*…) cât și prin intermediul scrierilor: de exemplu, sibila Dodona din Epir și-a scris versurile profetice pe frunzele stejarului sacru.

„Sorții” lui Astrampsicus (secolul al III-lea d.Hr.), aici tradusă pentru prima dată în română, aparține acestei prime categorii care, dacă vrem să fim pedanți, mai poate fi subdivizată, pe baza a ceea ce spune gramaticul* Servius (Ad Aen., III, 246), în divinație oblativă, când semnele sunt oferite de ele însele (prodigii, fapte prodigioase care corespund acelei ramuri a Disciplinei Etrusce numită ostentaria în care fenomenele prodigioase au fost catalogate și interpretate prin cărțile speciale numite ostentaria), iar în divinația impetrativă, când semnele sunt obținute în urma unei cereri (în acest caz ornitomanția, hepatoscopie, brontomanție, ceraunoscopie, respectiv divinație prin zborul păsării, examinarea ficatului, examinarea tunetului sau fulgerului…).

Unei anumite ramuri a divinației impetrative aparține cleromanția (cleros = soartă), divinație prin loturi, unde litere, cuvinte, fraze întregi sau chiar versuri în metrică sunt scrise pe materiale de diferite tipuri (lemn, metal, piatră…) și forme (zaruri, benzi…) și, prin intermediul unei mișcări mecanice de extracție, oferea răspunsul. Aceasta este o metodă străveche de divinație care își are originea în șamanismul propriu fiecărei perioade și loc: ne gândim la astragali (oasele cleromantice) amestecate în coiful lui Agamemnon pentru a scoate la iveală numele războinicului care trebuie să-l provoace pe Hector (Homer, Iliada, VII, 175 de ex.).

Astragali, oasele picioarelor animalelor sacrificate, caprelor sau oilor, care se află în apropierea călcâiului, aveau o formă practic cubică și erau folosite ca zaruri de joc. În baza suprafeței convexe și concave particulare, acestea nu necesitau semne de numerotare, ca la zarurile de joc, deoarece numerele 1, 3, 4, 6 erau atribuite în mod convențional fiecărei suprafețe concave particulare, în timp ce numerele 2 și 5 erau în mod convențional atribuite celor convexe, care corespundeau literelor individuale și influenței zeităților individuale. Numărul 6, de exemplu, era considerat numărul lui Venus!

Și în Delfi, loc sacru în care predomina divinația mantică sau naturală, exista o formă de divinație cleromantică: se pare că erau pietre cu litere cioplite (zaruri) care erau aruncate pe altar în caz de neclaritate a unui oracol amfibologic (adică a dat simultan un răspuns și opusul acestuia) să decidă care dintre cele două sensuri posibile ar putea avea răspunsul dat de oracol.

Publicat pe de

Viata si pildele preainteleptului Esop

Mulți au încercat să explice firea oamenilor și i-au învățat pe cei ce au urmat. Esop, ca și cum ar fi fost insuflat de divinitate i-a întrecut cu mult pe cei pe majoritatea. Folosind povești și fabule și nu cu vorbe cu tâlc sau cu ajutorul întâmplărilor din istorie încerca să învețe mințile ce îl ascultau. 

Cu ajutorul fabulelor, sau cu ajutorul poveștilor îi învăța pe oameni că nu e bine să repete faptele ce nici păsările, nici vulpile nu le mai făceau din timpuri vechi când se spuneau că aveau multă înțelepciune.

Oamenii au aflat după faptele lui Esop, ce devenise un reprezentant al filosofiei, că era de origine din orașul Amorium din Frigia.

Soarta face că el era rob. Platon spunea foarte frumos și adevărat: „Mai întotdeauna firea și legea se împotrivesc una alteia”. 

Pentru a respecta această zicală, datorită faptului că Esop avea mintea liberă, trupul îi era dat robiei. 

Nu au putut să-i ia libertatea minții chiar dacă îi purtau trupul în diferite locuri și era privat de multe lucruri, din gândurile sale tot nu l-au putut mișca.

Nu numai că era sclav, ci era unul dintre cei mai urâți oameni pe vremea aceea: avea capul ascuțit, cu nasul apăsat, era aplecat de grumaz, cu buzele mari și negru, (de unde și numele și-a căpătat, că Esop și etiop, adică negru) adică cu foale mari, cu pulpa strâmbată în afară și cocoșat. Cel mai mult rău i-a adus faptul că a vorbit târziu și cuvintele îi erau fără de înțeles. Toate acestea se pare că i-au adus lui Esop robia. 

Cu toate că avea mintea foarte înțeleaptă, și era sprinten spre tâlcuire și gândire ar fi fost o minune să scape de robie cu trupul pe care îl avea. Stăpânul lui, ca și cum el la nici un lucru de acasă nu ar fi bun, l-a trimis la câmp să sape, iar el mergând la câmp cu multă hărnicie săpa. Odată, ducându-se stăpânul său la câmp să vadă lucrătorii, un om culegând niște smochine frumoase i le-a oferit și lui părându-i bine de frumusețea smochinelor i-a poruncit lui Agatopod sluga să le țină, ca să i le dea după ce se va întoarce de la scăldătoare. Deci asta și pentru că Esop a intrat în casă pentru ceva lipsă, Agatopod a găsit prilejul și a zis către altă slugă:

–Auzi tu, să mâncăm smochinele acestea, și de va întreba de ele stăpânul, noi amândoi vom aduce mărturie împotriva lui Esop, că a intrat în casă și pe ascuns a mâncat smochinele și peste o bază adevărată, că a intrat în casă, vom construi multe minciuni și nimic nu va putea reuși unu împotriva a doi, mai ales fiindcă nu are dovezi, nici nu va putea să crâcnească. 

Și așa s-au apucat de faptă și mâncând smochinele, la toate râzând, ziceau:

–Vai ție, ticăloase Esop.

După ce s-a întors stăpânul de la scăldătoare, a cerut smochinele. Auzind că Esop le-a mâncat, mânios a poruncit să-l cheme  și i-a zis:

–Spune-mi, blestematule cum  ai îndrăznit de ai intrat în casă și ai mâncat smochinele pregătite pentru mine?

El căzând la picioarele stăpânului său se ruga să-l lase puțin. Și alergând a luat apă caldă și a băut-o și băgându-și degetele în gură, a vărsat apa, pentru că încă nimic nu mâncase și se ruga ca și cei ce l-au pârât să facă la fel, ca să se arate cine a mâncat smochinele. Iar stăpânul, mirându-se de mintea lui, a poruncit să facă și ceilalți așa. Însă ei au gândit să bea apa, iar degetele să nu le bage pe gât, ci să le atingă pe lângă măsele. Și abia au băut apă, și caldă fiind, li s-a făcut greață și îndată fără de nicio silă au vomitat smochinele. Atunci stăpânul văzând cu ochii viclenia și răutatea slugilor, a poruncit de i-a bătut goi cu nuiele. Iar ei cu adevărat au cunoscut vorba aceea: „Că cel ce sapă groapa altuia, cade el în ea”. A doua zi întorcându-se stăpânul său la oraș și Esop săpând după cum avea poruncă, rătăcind niște oameni de la drumul lor, au dat de Esop și l-au rugat, pentru Dumnezeu, să le arate calea către oraș. Iar el mai întâi i-a adus sub umbra unui copac și ce avea le-a dat de mâncare, după aceea i-a dus în direcția pe care o căutau. Deci ei și pentru ospăț și pentru sfat  mare iubire au avut pentru el și au ridicat mâinile spre cer și l-au rugat pe Dumnezeu pentru făcătorul lor de bine. Esop întorcându-se și fiind ostenit de lucru și de caldură, s-a culcat și a visat că vede norocul stând lângă el, dându-i dezlegare limbii, cursul graiului și învățătura fabulelor. 

Publicat pe de

Nicolae Iorga – O viață de om

I.

Orizonturi moștenite.

A scrie o autobiografie – și m-am gândit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe care i-ai prins printr-o singură latură, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atâtea altele, a putut fi deformată de timp? Oameni care n-au avut o viață publică și care nu sunt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gândul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creând ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinței și adesea invidiei și răutății sale? Dacă vorbești de oameni încă vii – și ce repede ne trecem, ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei! – atingi lucruri care-i dor – și de ce ai adăuga la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nicio datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la care vin și de aceia care au stat lângă mine, au trăit cu mine, de aceia care au plecat de la mine? Față de oricine te-a iubit datorezi cea mai desăvârșită discreție: acestea sunt lucruri care nu se scot în piață.

Că era altfel odinioară, aceasta se datorează unei naivități pe care noi n-o mai avem, unei simplicități de viață tipică și unei apucături de spirit care tipiza și locurile deosebite, așa încât o viață de om se deosebea de alta numai prin nume, date și câteva anecdote, fără a te cufunda până în adâncul care simte, pe care-l doare. Iar, dacă e vorba de morți, de aceia care nu se pot apăra și pe care, cum sunt oamenii, nu-i nimeni care să-i poată apăra, apoi cu câtă precauție, pioasă și față de cei mai răi dintre cei răi, trebuie să te apropii de o viață pe care, cum de obicei se ascunde de fiecare o parte din el însuși, care, fiind cea mai smerită, poate să fie și cea mai bună, nu este de loc sigur că i-ai înțeles cu adevărat! și, de fapt, oare în fundul nostru al tuturora nu este același om bun, făptură a puterilor pe care, oricum Ie-am numi, tot nu le pricepem, care zace uneori, din vina lui și mai ales a atâtor altora, necunoscut până la moarte și care s-ar fi putut ghici doar, o clipă care nu se întoarce, clipă nepăzită, printr-un zâmbet sau printr-o lacrimă?

Dar de tine poți vorbi, de tine într-o anume privință. Te cunoști prea bine ca să te poți lăuda prea mult. Ai atâta milă de tine ca să nu te înfățișezi mai rău de cum ești. Împrejurări ca ale altora, de ce le-ai mărturisi? Împrejurări ca ale nimănui, ele sunt adesea în domeniile unde nimeni n-are voie să se uite. De ce ne-am scoate în vitrină fericirile, care și câte au fost, de ce ne-am striga în piața cască-gurilor sfintele noastre dureri?

Dacă ai văzut fapte istorice, ai obligația să le păstrezi în forma în care ți s-au înfățișat ție. A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăuga cu ce ai aflat e o obligație pentru fiecare, rămânând ca aceia care pot scrie să adune ce au aflat de la cine poate numai vorbi. Dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate, trebuie să iasă la iveală. Anume felul cum, din ce a văzut, din ce a citit, din ce s-a prelucrat în el însuși, pe căi misterioase a alcătuit ființa lui morală. Mai ales dacă aceasta a tăiat brazde și a lăsat urme, chiar dacă acelea mai curând sau mai târziu se acoperă ca valurile pe fața Mării.

E, în acest caz, o istorie de idei, și ideile merită a fi știute, în originea și dezvoltarea lor.

În ce putem, în ce facem e atât care vine din ce ne înconjoară. Și cel mai mândru, mai sigur de sine, prostul care este îngâmfat ori pretențiosul de genialitate care crede că toate pleacă de la el încă nu-și poate ascunde sau, dacă i se pune în față, n-ar cuteza să tăgăduiască tot ceea ce-i vine de la atâți oameni ca dânsul, mulți tocmai cât dânsul și unii mai mari decât dânsul, care i-au stat împrejur, de la acea vastă umanitate risipită pretutindeni, acel eter uman umplând toate spațiile în care oricine își lasă partea, fie ea și cât de mică.

Dar atât n-ajunge pentru a înțelege tot ce avem în noi străin. „Străin” e un fel de a vorbi și nu cel mai bun, căci niciun om nu e străin cu totul de tine și nici tu nu poți fi străin de nimeni, nici de acela, pe care, din vina lui sau și din vina ta, ajungi pentru câtva timp – cine ar putea spune pentru totdeauna? – a-l disprețui ori a-l urî mai mult. Mai trebuie ceva, așa de puternic și așa de plin de mister, care e omul dinaintea ta, omul de la care vii și care, prin figuri pe care le-ai văzut, prin altele care n-au trecut niciodată înaintea ta, se înfundă în adâncul vremilor până se pierde în nesfârșirea lor: părinții, moșii, strămoșii, viața pe care ai fost chemat s-o duci mai departe.

De la ei vine ceva mai scump decât toate moștenirile materiale, mai greu de purtat decât toate sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decât toate pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii și mii de experiențe, care ajunge până la tine, omul de azi. Ceva care abia poți să-l înfrânezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci morții nu se dau morți. Ceva care în ceasurile în care nu e nimeni viu care să-ți stea alături dă puterile pe care le păstrează partea aceia singură care continuă viața lor, ca s-o păstreze măcar cum a fost, dar și s-o înalțe și, pentru păcatele lor, s-o ispășească.

Ei, înaintașii, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri și putințe de fapte.

I-am simțit totdeauna în mine și cu mine, și, dacă am făcut și vreun lucru bun, lor l-am închinat în partea care lor ii revine, întocmai așa cum plugarul antic depunea o parte din rodul câmpului sau al turmei înaintea icoanei zeului. Căci ei, antecesorii, sunt zei, zeii noștri ocrotitori pe căi pe care conștiința noastră trebuie să le aleagă, căci ele viii de la mulți din ei fi sunt așa de deosebite adesea cum ei au fost deosebiți.

Am învățat multe lucruri pentru care nu eu mi-am ostenii mintea. Am ajuns a înțelege și a vorbi ușor limbi pentru că ei le-au vorbit, am găsit în mine, pentru idei, un fir înnodat de dânșii, pe care n-aveam decât să-l duc înainte. Simțiri izbucneau la anume momente în mine pe care ei le plătiseră prin suferințe pe care nu le-aș fi putut bănui altfel. M-am oprit ca înaintea unor lucruri familiare în fața unor realități care erau ale mele, pentru că ei le trăiseră.

Am fost născut cu orizonturi depărtate în spațiu și în timp, cu prevestiri de străinătăți din fundul lumii și cu viziunile unui trecut din adâncul vremilor.

După mamă, eram și din acel Bizanț nou pe care, când îl batjocorim, îi zicem Fanar, dar care e tot vechiul Bizanț, cu mai multă apăsare și suferință. Arghiropolii au fost mari Dragomani ai Porții și la 1818 au trecut dreptul lor la Domnia Moldovei și a Țării-Românești celor patru familii cu mai multe drepturi în schimbul unei pensiuni care i-a dus, cu toată această glorie efemeră a întregului grup de familii vechi sau adoptate prin înrudire de cele vechi, în tragedia grecească de la 1821. Fiul unuia dintre dânșii a trecut în Rusia, și odrasla lui, Ioan, crescut în școala militară împărătească, a intrat ca tânăr ofițer în Moldova la 1828. Aici a rămas, luând în căsătorie o Româncă și întemeind o familie care, prin vicisitudinile curioase ale sorții, a ajuns să se cufunde și să rămână în viața satelor. Căci fiul din a treia căsătorie cu o săteancă de pe restul lui de moșie de la Cucii Romanului al lui Gheorghe Arghiropol, micuțul meu bunic roșu la păr, cocoșat dintr-un accident de copilărie, voluntar și dușman al lumii care nu prețuia pe cel fără cultură mai înaltă și fără talente, e azi un bun gospodar îmbrăcat moldovenește, un boier bizantin cu suman și ițari pe pământul pe care singur ca un adevărat cuc se stinsese la peste șaptezeci de ani, noaptea, de oprirea inimii obosite, cel ce mai dăduse călare o raită prin locurile care odată până în fundul zării fuseseră ale lui și era acum numai un răzeș sărac.

De la dânsul și de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în ființa mea. Prin ei înțeleg istoria așa cum aș fi văzut-o, simțindu-mă tovarăș, rudă, prieten, uneori complice cu toți aceia a căror viață o scriu. Din cauza lor am intrat în viața politică, deși târziu, așa cum intru într-o odaie cunoscută, fără trufie și fără sfială. Le mulțumesc că în sufletul meu nu e nimic de parvenit, că mă uit drept în fața oricui, că sunt gata să arunc totul pentru un scrupul de onoare, că nu îndur ofensa de la nimeni, că ea mă face să sângerez și-mi cere s-o plătesc. Lor, Arghiropolilor constantinopolitani, a căror spiță merge până la Împăratul din veacul al XII-lea, aceia ce îl făcea pe micul moșier de la Cuci să-și boteze copiii: Constantin, Manuil și Zoe.

Ioan Arghiropol luase pe o Miclescu, de la Bogdana din Tutova. Vechiul neam ale cărui origini se pot urmări până la 1600, neam care a dat boieri de Sfat domnesc și Mitropoliți, ca Sofronie, unchiul lui Gheorghe, și Calinic. „Iaca”, bunica mamei mele, aceia care în parte a crescut-o, era din boierimea cea mai înrădăcinată a țării.

De la dânșii, și de la alții veniți la mine prin mama mamei mele, am acea simțire pentru tot ce se leagă de acest pământ, făcând din scrisul meu, în fiecare clipă când ating acest trecut, un omagiu lor și în același timp o – recunoaștere a tot ceea ce mă leagă de iubita mie istorie a Moldovei noastre.

Gheorghe Arghiropol a luat în căsătorie pe fata frumoasă, fină, șubredă de sănătate, căci alinia cu piciorul a Marelui Vornic Iordachi Drăghici, luptătorul pentru drepturile micii boierimi moldovene la 1822, promotorul, cu cumnatul său de origine munteană, Bucșănescu, al constituției de la 1822.

Împotriva unor calomnii de furioasă ură politică, care căutau să scadă pe „ciocoiul democrat”, făcând dintr-însul nu știu ce plămădeală de Armean și Evreu din Focșani – și cum oare pe acele vremuri putea ajunge cineva în fruntea boierimii celei mai vechi, cum l-ar fi recunoscut public ca ramură înstrăinată din neamul lor Filipeștii munteni? –, Iordachi, Ban, Spătar, Vornic, sfetnic al Domnului pământean Ioan Sandu Sturza, venea din apriga boierime munteană, între care Filipeștii lui au fost cei mai neastâmpărați și mai dârji.

De la aceștia simt în mine porniri de luptă pe care în totdeauna le regret: de la acești ce fac și răstoarnă Domni, totdeauna sinceri și fără niciun interes. Dar de la ei mai am și alte însușiri pe care nu le-am câștigat prin munca mea.

Iordachi Drăghici a luat în căsătorie pe Maria Nacu. Dar Năculeștii, dintre care unul, colonel al lui Gheorghe Ștefan cel pribeag la Stettin în Pomerania, Teodor-Toderașco, fost Vornic de Câmpulung, a fost și sol la Ludovic al XIV-lea pentru Domnul său sărac și singur, vin, pe moșia lor de lângă Podul Iloaii, Lunganii, din Costea Viteazul, boier al lui Alexandru-cel-Bun, Maramureșean din ai descălecării.

Și cum să nu fiu „romantic”, precum mi se aruncă în față cu o brutalitate de rândaș, de cine știe ce abia inițiat în istorie, care e o artă, cum să nu fiu astfel atunci când trece sub condeiul meu acea istorie a vechii Moldove în care neamul meu se suie așa de sus pentru ca, și prin, Arghiropoli, continuatori prin căsătorie ai Mavrocordaților, iar aceștia prin femei mlădiță a însuși lui Alexandru-cel-Bun, să simt în mine zvâcniri a căror origine mă sfiesc să o spun?

Dar Drăghiceștii au scris, și Elena, mama mamei, a tradus Adolphe a lui Benjamin Constant și altă literatură franceză, cu care din nenorocire s-au învelit mai târziu gavanoasele acasă la noi.

Și astfel nu scriu din ambiție – adesea-mi ascund cărțile și nu-mi place a vorbi de ele –, ci din impulsul cu neputință de înlăturat al tradiției, care vine de la această femeie, moartă tânără după despărțirea, voită de ea, de un soț care nu-i înțelegea nevoile de o viață culturală, cu dus la teatru, cu lecturi, cu luxul cuvenit „unei fete de Vornic Mare” – și soțul răspundea, spune actul divorțului: „și fată de Domn să fie, soț îi sunt și trebuie să mă asculte”.

Vin, în acest domeniu întreg de spre partea mamei, care a moștenit iubirea nesfârșită a cititului prin care la nouăzeci și doi de ani, când ochii se trudesc a prinde două slove, își mângâie adânca bătrânețe lipsită aproape cu totul de dumnezeiescul dar al auzului și care, cu o creștere de pension polono-francez și un singur drum împreună cu tatăl meu bolnav la Töplitz în Boemia, s-a încumetat a traduce și din nuvelele lui Alfred de Musset.

Neamul lorguleștilor, și el acoperit de injurii, care pesemne ni se cuvin din neam în neam, acești „Bulgari” ai calomniatorului Sion de pe la 1850, au un început pe care-l arată icoana de argint păstrată azi de fiul meu Mircea și documentul distrus de ocupația germană din casa mea de la Văleni. Oameni din Pind, de la Adriatica, și-au trimis pe la 1760 odrasla în Botoșani ca negustor, numele românesc, din Gheorghe, arătând de ce neam se țin, iar porecla de Galeongiul, marinar al flotei imperiale turcești, dovedește calitatea de ostași liberi, nu raiale ca Grecii de pe continent și Slavii.

Răsăritul, cu soarele lui cald, cu albastra lui mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânc ai mei, și, cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să am moșioara mea la Santi Quaranta în față cu vechea Corciră, picioarele-mi vor atinge poate un pământ cunoscut strămoșilor.

Neamul Iorga a ajuns adânc înrădăcinat în Botoșani, Manolachi Iorga sau Gheorghiu, a cărui casă de bogat comerciant o are azi d-na Saint-Georges și în care nu odată am simțit alunecând prietenește umbrele alor mei, a fost efor al negustorilor pământeni și – ciudată potrivire, – acestui „cinstit bătrân”, spune actul constituțional al orașului, i s-a încredințat păstrarea Arhivelor botoșănene. Fiul lui, Costachi, care avea și un frate, Iancu, de o tristă viață, dar un om nesfârșit de bun, acest Costachi, avocat, cu studii făcute, se pare, la Viena, a fost tatăl a mulți fii și fete, dintre care unul, moștenind profesia săracă de avocat, iar nu îmbogățitorul negoț, a fost Nicu Iorga, tatăl meu.

Ai Galeongiului au fost buni gospodari, făcând ceva din nimic, și iubirea mea nesfârșită pentru orice palmă de pământ al meu, prietenia cu fiecare mugur și fiecare colț de iarbă, patima de a răscoli țărâna, încântarea privirii florilor pe care nu mă îndur a le culege, de la dânșii vin, de la acești harnici și economi Balcanici, care n-au iubit numai banul negoțului lor.

Dar Galeongiul a luat pe Românca Ecaterina din icoana de la 1770. Fiul lui a fost soțul Zeiței Costea și fiul Zoiței a luat pe Maria Bucur, din neamul brăniștean dintre Prut și Jijia.

Răzeși, urmași și reprezentanți, apărători ai tradiției. Și, când, împotriva scrântelii modelor și inovațiilor vane, ridic steagul unei culturi strecurate și limpezite prin sita deasă a cumințeniei generațiilor, nu mă lupt eu, ci voi, Costești și București, oameni care n-ați știut decât drumul fără primejdie al experienței învățătoare și ați făcut cu gândul vostru smerit ce ați făcut și cu brațele ducând mai departe prin adâncul codrilor drumul pe care l-a tăiat inițiativa celor dintâi strămoși.