CAPITOLUL 1
Conceptul de divinație și în special de divinație cleromantică (cu ajutorul sorților)
Locuri și rituri
Divinația are ca domeniu tot ceea ce spiritul uman nu poate cunoaște numai prin forțele sale, în primul rând viitorul – când ocolește o predicție rațională – și în al doilea rând prezentul și trecutul, în ceea ce este inaccesibil oricărei investigații obișnuite.
Divinația răspunde nevoii spirituale a omului de a dori să arunce o privire în adâncurile misterioase ale realității unde alte mijloace sunt neputincioase, pentru a-și planifica acțiunea.
Un studiu superficial al divinaţiei arată că aceste ştiinţe „supranaturale” (de fapt, raționamentul divinatoriu se bazează pe un silogism care pleacă de la presupuneri ce nu pot fi dovedite științific) în antichitatea greco-romană au fost mai des aplicate la investigarea trecutului sau prezentului decât a viitorului pentru a cunoaște cauzele ascunse (sacrilegii, crime…) ale anumitor efecte (ciuma, foamete…) și abia ulterior a fost aplicată citirii viitorului. De pe vremea lui Cicero, divinația era definită în primul rând ca „presentimentul și știința lucrurilor viitoare” (Cicero, Despre divinație – De divinatione, I, 1).
Tot Cicero, în aceeași lucrare, spune că sunt două feluri de divinație, una este încredințată tehnicii, cealaltă naturii, adoptând astfel împărțirea științei divinației după schema greacă care făcea distincție între divinația artificială, care a constat în divinația conjecturală a semnelor exterioare (tunetul, zborul păsărilor, ficatul, sorți și cărțile oraculare…), și divinația naturală sau intuitivă, unde o forță interioară mișcă sufletul celui care acționează ca un oracol și îl conduce la profeții atât în formă oraculară (pythia*, sibile*…) cât și prin intermediul scrierilor: de exemplu, sibila Dodona din Epir și-a scris versurile profetice pe frunzele stejarului sacru.
„Sorții” lui Astrampsicus (secolul al III-lea d.Hr.), aici tradusă pentru prima dată în română, aparține acestei prime categorii care, dacă vrem să fim pedanți, mai poate fi subdivizată, pe baza a ceea ce spune gramaticul* Servius (Ad Aen., III, 246), în divinație oblativă, când semnele sunt oferite de ele însele (prodigii, fapte prodigioase care corespund acelei ramuri a Disciplinei Etrusce numită ostentaria în care fenomenele prodigioase au fost catalogate și interpretate prin cărțile speciale numite ostentaria), iar în divinația impetrativă, când semnele sunt obținute în urma unei cereri (în acest caz ornitomanția, hepatoscopie, brontomanție, ceraunoscopie, respectiv divinație prin zborul păsării, examinarea ficatului, examinarea tunetului sau fulgerului…).
Unei anumite ramuri a divinației impetrative aparține cleromanția (cleros = soartă), divinație prin loturi, unde litere, cuvinte, fraze întregi sau chiar versuri în metrică sunt scrise pe materiale de diferite tipuri (lemn, metal, piatră…) și forme (zaruri, benzi…) și, prin intermediul unei mișcări mecanice de extracție, oferea răspunsul. Aceasta este o metodă străveche de divinație care își are originea în șamanismul propriu fiecărei perioade și loc: ne gândim la astragali (oasele cleromantice) amestecate în coiful lui Agamemnon pentru a scoate la iveală numele războinicului care trebuie să-l provoace pe Hector (Homer, Iliada, VII, 175 de ex.).
Astragali, oasele picioarelor animalelor sacrificate, caprelor sau oilor, care se află în apropierea călcâiului, aveau o formă practic cubică și erau folosite ca zaruri de joc. În baza suprafeței convexe și concave particulare, acestea nu necesitau semne de numerotare, ca la zarurile de joc, deoarece numerele 1, 3, 4, 6 erau atribuite în mod convențional fiecărei suprafețe concave particulare, în timp ce numerele 2 și 5 erau în mod convențional atribuite celor convexe, care corespundeau literelor individuale și influenței zeităților individuale. Numărul 6, de exemplu, era considerat numărul lui Venus!
Și în Delfi, loc sacru în care predomina divinația mantică sau naturală, exista o formă de divinație cleromantică: se pare că erau pietre cu litere cioplite (zaruri) care erau aruncate pe altar în caz de neclaritate a unui oracol amfibologic (adică a dat simultan un răspuns și opusul acestuia) să decidă care dintre cele două sensuri posibile ar putea avea răspunsul dat de oracol.