Istorie – Editura Antet

Publicat pe iunie 21, 2023 de Editura Antet

Graal simbol milenar

GRAALUL ÎN CONTEMPORANEITATE

În partea de final a Introducerii sale la lucrarea Il Graal. I testi che hanno fondato la leggenda (Graalul. Textele care au stat la baza legendei), cercetătorul relatează cum o mare parte a literaturii contemporane a preluat Graalul ca un simbol negativ sau cu diverse nuanțe exegetice. Să ne gândim, în primul rând, la reprezentarea luciferică a simbolului, apărută în Roi Pêcheur al lui Julien Gracq din 1948. Aici, faptul că Parsifal nu a răspuns la întrebarea inițiatică, nu indică eșecul Cavalerului, ci, dimpotrivă, atestă renunțarea acestuia la „anihilarea mistică în Abis”, în numele revendicării individualității umane, trăită în dimensiunea limitei și a finitului. Mitul Graalului devine, în termeni definitivi, un mit „iraționalist” în paginile Cavalerului inexistent al lui Italo Calvino. Aici, descrierea „Cavalerilor Graalului” (scriitorul adoptă, nu întâmplător, grafia wagneriano-germanică a numelui, cu scopul de a se opune acestuia) devine o „parodie a oricărei forme de comuniune mistică cu întregul”. Rătăcirea Cavalerilor în pădure capătă trăsături somnambulice, în timp ce imobilitatea regelui este o mărturie a imposibilității întoarcerii sale. Contrabalansul voinței caricaturale a lui Calvin poate fi găsit, sugerează Zambon (cecoincidență!), în „interpretarea războinică și ‘ghibelină’ a mitului elaborată de Evola în Misterul Graalului” și, evident, după parodia Cavalerilor, Calvin urmărește glorificarea Curvaldiei, tărâmul unde domnesc libertatea și egalitatea.

Cu o claritate și mai mare, această lectură reapare în Pendolo di Foucault (Pendulul lui Foucault) de Umberto Eco. Graaluleste plasat, de către semiologul piemontez, în centrul „Planului”, o conspirație menită să ducă la dominarea lumii. Cei trei protagoniști încearcă să pună cap la cap firele discursului conspiraționist, care, la sfârșitul romanului, se transformă într-un epilog dramatic. „Planul”, ca și „semioza hermetică”, expresie introdusă de Eco în lucrările sale teoretice, are la bază „un model hermeneutic (al textelor și al lumii) care se bazează pe principiul analogiei universale și care presupune o deplasare a sensului către un Secret suprem indescriptibil și chiar inexistent”. Într-un cuvânt, Eco prin „semioza hermetică” se referă la „metoda tradițională” și, în consecință, la viziunea lumii Tradiției. În acest context exegetic, potrivit lui Zambon, se încheie „deriva incontrolabilă” a formelor pe care Graalul le-a manifestat în literatura de specialitate a Evului Mediu.

Ar trebui să ne întrebăm: unde ar putea duce o astfel de deviație? Ar duce la „o absență de formă, la un vid, la neant” precum în Castelul destinelor încrucișate al lui Calvino, la o „absență în jurul căreia se construiește totul, dreptunghiul gol din centrul cărților de tarot”. Pentru Zambon, care susține căacest gol poate fi umplut din nou (și asupra acestui lucru sunt de acord), ar fi „contrafacerea perfectă” a originilor mitului Graalului. Intențiile lui Calvin-Eco sunt cu siguranță acestea, dar „golul” sau „neantul” la care se referă este susceptibil de o altă interpretare.

Publicat pe iunie 21, 2023iunie 21, 2023 de Editura Antet

Femei la putere in secolele XV – XX – Paola Giovetti

Nobile, regine, împărătese, lideri în politică, scriitoare, femei savant, muze ale artiștilor, amante, favorite: figuri feminine foarte diferite, dar toate, cu siguranță, ,,femei puternice”.

Inteligente, cultivate, iscusite, devotate, fermecătoare, libere, uneori lipsite de scrupule, toate au deținut roluri-cheie în putere, fie pentru că proveneau din familii de rang înalt, fie în urma căsătoriei, prin merite personale sau prin intermediul bărbaților care le iubeau.

Viețile acestora erau complicate, pline de aventuri, întâlniri, iubiri, studii, angajamente, relații la nivel înalt, intrigi, suferințe, tragedii, dar șionoruri, satisfacții, lux și plăceri – vieți trăite mereu cu determinare și curaj, uneori cu disperare, fără însă a se da bătute niciodată. Să aruncăm o privire rapidă asupra poveștilor lor de viață.

În primul rând, făcând o incursiune în lumea artei și a culturii, o întâlnim pe frumoasa Simonetta Cattaneo Vespucci, elogiată în scrierile celebrilor poeți Angelo Poliziano și Lorenzo Magnificul, pentru a-i menționa doar pe cei mai cunoscuți. Despre grația chipului și despre dulceața sufletului ei ne vorbesc picturile lui Sandro Botticelli, a cărui muză a fost Simonetta. Și chiar dacă nu a lăsat scrisori sau alte însemnări, cele ce i-au fost dedicate sunt suficiente pentru a-i contura un portret elocvent.

Multe versuri frumoase – poeme de dragoste și spirituale – au fost scrise de Vittoria Colonna, o poetă prin naștere și vocație, o femeie cu un farmec și o sensibilitate atât de mari, încât Michelangelo, despre care nu se cunosc alte povești de iubire, s-a îndrăgostit de ea la venerabila vârstă de șaptezeci de ani. Iubirea lor este una poetică, o armonie a sufletelor alese, înțeleasă de marii artiști.

Madame Émilie du Châtelet a fost în schimb un om de știință, lucru extrem de rar pe vremea aceea. Încă din copilărie, a fost fascinată de numere, ecuații și legile fizicii. Cea mai importantă contribuție personală este traducerea în limba franceză a lucrării lui Isaac Newton, Principia Mathematica, aducând un serviciu enorm lumii științifice. Mult timp, a fost iubita filosofului iluminist Voltaire, cu care a creat un parteneriat intelectual și sentimental extraordinar. Totuși, cea mai mare faimă a sa este legată de opera ,,Discours sur le bonheur” (Discurs despre fericire), un imn al bucuriilor, pe care le poate aduce cultura și studiul.

Madame Germaine de Staël, înzestrată cu un deosebit talent literar și scriitoricesc, o femeie de o inteligență extraordinară și un caracter imposibil, cu moravuri foarte libertine (a avut cinci copii cu patru bărbați diferiți), regina saloanelor pariziene, a fost exilată ulterior de Napoleon, care se temea de ea din cauza ostilității pe care influenta doamnă i-o arăta mereu, dându-și repede seama de planurile sale de putere. Germaine a călătorit prin toată Europa, fiind primită de regi și oameni de cultură. La Weimar, i-a întâlnit pe Goethe și Schiller, care au rămas plini de admirație și foarte impresionați deopotrivă de aceasta. Faimoasa ei carte, De l’Allemagne (Despre Germania), a făcut cunoscută Germania și literatura germană în Europa, în special romantismul, care s-a răspândit apoi cu rapiditate. Tot din lumea artei se remarcă și celebra Lady Emma Hamilton, muza inspiratoare a portretistului englez George Romney; prin inventarea attitudes, un gen artistic situat între actorie și dans, care i-a scos în evidență, pe lângă frumusețea sa extraordinară, și aptitudinile psihologice, dramatice și transformatoare, Emma a vrăjit regatul Napoli, unde a trăit, și apoi întreaga Europă. A fost iubitacelebrului amiral Horatio Nelson, căruia i-a dăruit o fiică. Viața sa se încheie în mod tragic și prematur, finalul unei vieți aventuroase și scandaloase, din multe puncte de vedere.

Apoi, vom descoperi povestea de viață a două doamne care au devenit celebre și puternice prin prisma bărbaților care le-au iubit: Madame de Pompadour, care timp de douăzeci de ani a fost favorita lui Ludovic al XV-lea, regele Franței; a reușit miracolul de a- și menține poziția, devenind și mai puternică, chiar și după ce povestea ei de dragoste cu suveranul se încheiase. O femeie fermecătoare și inteligentă, care a dat tonul în modă, a întreprins inițiative valoroase și a influențat în mare măsură alegerile politice și sociale ale regelui,deși nu întotdeauna în mod pozitiv. Și Joséphine de Beauharnais, marea iubire a lui Napoleon, acesta fiind îndrăgostit nebunește de ea. S-a căsătorit cu el pe când era Prim Consul, iar mai târziu a devenit împărăteasă a Franței și regină a Italiei. Împăratul Napoleon a fost nevoit să divorțeze de ea din rațiuni politice, deoarece nu i-a putut dărui moștenitorul mult dorit. Iar Joséphine și-a încheiat existența trăind retrasă, în stilul ei fin și elegant care a caracterizat-o întotdeauna.

Venețiana Caterina Cornaro a fost regină consoartă a Ciprului, prin căsătoria ei cu regele Iacob al II-lea, iar după ce a rămas văduvă de timpuriu, a mai domnit câțiva ani pe insula Venus. Constrânsă să abdice în favoarea Republicii Veneția, care o protejase întotdeauna, dar care dorea să controleze efectiv această insulă de importanță strategică, Caterina Cornaro s-a întors în Italia și a devenit ,,Domina” (doamnă) de Asolo, unde a creat o renumită Curte literară.

Isabella d’Este și Lucrezia Borgia, marchiză de Mantova și, respectiv, ducesă de Ferrara, au fost cumnate, Lucrezia căsătorindu- se cu Alfonso d’Este, fratele Isabelei, cel care îi va deveni cel de-al treilea soț. Nu au avut niciodată o relație ușoară din motive de gelozie.Femei inteligente și cu o voință impresionantă, cu caractere puternice, ambele au fost capabile, mai ales Lucrezia Borgia, care provenea dintr-o familie potentă și tulburătoare, să domine destine complexe, într-o perioadă dificilă și periculoasă. Amândouă au susținut artele și au făcut din micile lor regate locuri de o extraordinară dezvoltare culturală.

Anna Amalia de Saxonia Weimar, o figură simpatică și amabilă, a fost regentă a ducatului pentru fiul său Carl August, care avea doar doi ani la moartea tatălui său. Cu multă muncă și pricepere, a reușit să îl salveze din situația dezastruoasă în care îl găsise. După ce și- aîncheiat misiunea, și-a dedicat restul vieții culturii și artei. O lega o strânsă prietenie de J.W. Goethe, care a trăit la Weimar, îndeplinind funcția de ministru al fiului său, ducele. De asemenea, aceasta a fost protagonista unui neobișnuit turnir în Italia, despre care avem mărturii interesante.

Soarta Mariei Antoaneta, regina Franței, este cea mai crudă dintre toate cele ilustrate aici. Destinată să ducă o existență de basm în splendida Franță de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, avea să descopere ulterior pe pielea ei că luxul și confortul în care trăia contrastauputernic cu traiul poporului francez aflat în mizerie și că venise timpul pentru revolta a cărei victimă urma să fie. Deși complet nepregătită, a reușit să își înfrunte soarta cu curaj și demnitate. În ultimii săi ani – un detaliu mai puțin cunoscut – viața i-a fost mângâiată de o poveste de iubire, care a răsplătit-o pentru căsnicia nefericită pe care o avusese anterior și care fusese încheiată strict din rațiuni politice.

Continuăm, apoi, cu trei mari regine: Maria de Medici, Cristina a Suediei și Ecaterina a Rusiei. Maria de Medici a fost regină a Franței șiapoi regentă pentru trei dintre copiii ei, care au devenit, unul după altul, regi. A trăit în timpul războaielor religioase și, ca o adevărată discipolă a lui Niccolò Machiavelli, a lăsat o amprentă politică și culturală extraordinară asupra vremurilor sale. Cristina a Suediei, unica fiică a marelui rege Gustav al II-lea Adolf, a avut un destin aparte. Protestantă prin naștere, a devenit regină și a domnit timp de zece ani, apoi s-a convertit la catolicism și a abdicat, renunțând la tron. După multe peripeții, s-a stabilit la Roma, unde și-a creat propria Curte și și-a cultivat numeroasele interese culturale, artistice și ezoterice. A fost comentată îndelung pentru ambiguitatea privind inclinațiile salesexuale, totuși, a avut o mare iubire: cardinalul Decio Azzolino, care i-a fost alături în anii petrecuți la Roma.

Apoi, trei regine din vremuri mai recente de ale noastre: Elisabeta de Bavaria, Margherita de Savoia și Zita de Bourbon-Parma. Elisabeta de Bavaria, devenită celebră sub numele de ,,Prințesa Sissi”, a avut o viață destul de diferită de cea ecranizată în filme și televiziune. Împărăteasă a regatului Austro-Ungariei, cu vederi liberale, nu a fost de acord cu politicile soțului său Franz Joseph, nu a acceptat regulile de la Curte și a dus o viață rebelă. A pierdut doi copii, o fetiță de doi ani și moștenitorul Rudolf, care s-a sinucis în Mayerling împreună cu tânăra sa iubită. Elisabeta însăși a murit de mâna unui anarhist. Margherita de Savoia a fost prima regină a Italiei; a reușit să-l fascineze chiar și pe republicanul Giosuè Carducci și a fost caracterizată de Indro Montanelli drept ,,o mare regină”. Nici ea nu a fost scutită de tragedii și dificultăți, dar cu mare clasă a știut întotdeauna să meargă mai departe, conștientă de importanța rolului său într-o Italie recent unită, care își căuta propriul drum. Zita de

Bourbon-Parma a fost ultima împărăteasă a Austro-Ungariei. Ea a devenit împărăteasă în 1916, după începerea războiului mondial, când soțul ei, Carol, a urcat pe tron la moartea străunchiului său Franz Joseph, și a rămas pe tron doar doi ani, când, la sfârșitul conflictului, Austria s-a proclamat republicană. Și-a trăit îndelungata viață în exil, văduvă de timpuriu, cu opt copii mici, întotdeauna cu o demnitate excepțională, conștientă de rolul său primordial de mamă și de model de referință. Când s-a întors în Austria, după șaizeci de ani de exil, a fost primită ca o regină.

În fine, două femei care nu au fost regine prin naștere sau prin căsătorie, dar considerate regine datorită meritelor lor personale în sfera politică și socială: Eleanor Roosevelt, soția președintelui american Franklin Delano Roosevelt, a jucat roluri de mare importanță, fără a ține cont de poziția sa de soție, în domeniul drepturilor omului, în procesul de creare a Organizației Națiunilor Unite și în promulgarea legilor de protecție a femeilor muncitoare și a afro-americanilor. Președintele Harry Truman, care i-a succedat soțului ei, a inventat pentru ea expresia ,,first lady of the World” (prima doamnă a lumii). În cele din urmă, Golda Meir, prima femeie prim-ministru, și-acondus țara într-o perioadă de dificultăți și de crize internaționale deosebite. Datorită abilităților sale politice și a caracterului său hotărât, afost numită ,,singurul bărbat adevărat din Israel”. În ciuda acestei caracterizări, cu siguranță meritată, ea a reușit să-și păstreze întotdeauna o aură maternă. Este considerată una dintre cele mai importante personalități feminine ale secolului XX.. ,,Femeile puterii” prezentate aici au fost protagoniste ale marii Istorii, astfel că, lecturând această carte – plasată cronologic din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea – putem reconstitui evenimente istorice, politice, sociale, culturale și artistice de importanță majoră, atât din Italia, cât și pe plan internațional, și avem ocazia să reflectăm asupra lecțiilor prea des ignorate, pe care Istoria ni le oferă neîncetat. Femei iubite, detestate, admirate, invidiate, temute, criticate, imitate: o galerie de personaje extraordinare, așa cum nu se vor mai naște.

Publicat pe iunie 13, 2023iunie 14, 2023 de Editura Antet

Romanii subt Mihai-Voievod Viteazul – Nicolae Balcescu

INTRODUCERE

Sunt 18 secoli și jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizația păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei și al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizație, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării și a lucrării omenești în timp și în spațiu, și, prin identitatea între esența naturei spirituale a omului și esenția naturei divine, el descoperii fiecărui individ legea libertății, a demnității, a moralității și a perfectibilității absolute.

După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptății, și aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderența absolută a minții și a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirii și a frăției, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul și îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.

Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamând menirea omenirei și a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea și realizarea ei. De atunci știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, esperiință, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi, revoluționarea sau perfecționarea religiei, moralei, politicei, societății întregi, nimicind orice domnie individuală, supuind acția omenească legei absolute și universale a libertății și a științei, căutând realizarea în omenire a dreptății și a frăției, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecția sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestii căi? Această mișcare de perfecție va avea oare un termen? Răul peri-va de tot din lume? Omenirea va agiunge vrodată a-și identifica în tot esenția sa cu esenția divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce știm este că, din transformații în transformații, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mișcare e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieții omenirei este un pas în această cale care o apropie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.

Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, mișcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești, supt toate formele dinlăuntru și dinafară, în timp și în spațiu.

Supt ochiul providenții și după legile și către ținta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluțiile sale istorice.

Prin împărțirea funcțiilor, națiile în omenire, ca și individurile în soțietate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.

Orice nație dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natură și geniul său propriu, la triumful științei asupra naturei, la perfecționarea înțelegerii și a simtimentului omenesc potrivit legei divine și eterne care guvernează ursitele omenirei și ale lumei.

Dar pentru că este o providență care păstrează ordinea creației și care dirigează faptele omului, prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității, prin aceea nu se stinge libera lui voință. Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosibi binele din rău, arătându-i și legile prin care să poată povățui în calea binelui și învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voință, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea nație care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăsește; viața ei se stinge în viața omenirei și ea espiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de espiație (ispășanie), ce o nație sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu și ale gândirei, se pare adesea un repaus, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilație istorică; dar mai adesea suferința este un bold mai mult către perfecționare și din excesul răului iese binele.

„Marșul general al omenirei, zice învățatul istoric Cantu, în căile ce providența pregătește, aduce acele minunate reînnoirile ce se fac pe pământ și scot binele din rău. Dar Dumnezeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să espieze, să se amelioreze și să moară. Așa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel fenomenele sale reproducându-se, să confirmeze adevărul calculilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viața adevărată să întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale și a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea dinafară; pentru aceea Pascal zicea că „toate părțile lumei sunt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință d-a cunoaște una fără celelalte și fără totul”. Mintea, înălțându-să prin umilință, știe observa cu conființă și respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaște cât poate, și în loc d-a-și risipi puterile împotriva unor stăvili nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare și astfel se face ajutătorul providenții”.

Daca fiecare nație are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm și să întrebăm și pe această nație română, atât doritoare astăzi de viață, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât și în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfințenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe carta lumei, sau să-și reclameze acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat și recunoscut de celelalte nații, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumei, trebuie să arate formula înțelegătoare și soțială ce ea reprezentează în marea carte a înțelegerii și a istoriei omenirii.

Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații române și să vedem ce a făcut în aceste 18 secoli de când se află statornicită în pământul său. Această ochire ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare.

III

Adusă de marele Traian în Dacia dupe nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împărații următori, de care atârna d-a dreptul această țară, colonia romană, în vreme de 160 ani, ajunse într-o stare foarte înfloritoare și una din cele mai frumoase provințe ale întinsei împărății romane. Mai mult de 70 cetăți, împreunate cu drumuri minunate așternute cu piatră, basilecele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căror ruine încă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuia împărăția și care îi pregăti căderea: robia și proprietatea cea mare trebuiră a produce și în noua colonie relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici, ce fiecare colon dobândise la început, și substituind robii la oameni liberi.

Ostenită de atâtea rele ce o rodea într-însa, împărăția romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unități mai adevărate, produsă prin armonia naționalităților libere. Dumnezeu atunci, ca să schimbe fața lumei vechi și s-o întinerească, împinse potoape de nații barbare asupră-i.

Așezată la porțile împărăției și în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi văzu trecând și retrecând pe pământul său. Colonii romani din această țară nu pregetară a apăra cu bărbăție țara lor și chiar împărăția ce îi părăsise. Și când se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, ei se traseră în Munții Carpați, unde își păstrară naționalitatea și independența lor. Chiar în acele vremi furtunoase și nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relațiile lor cu barbarii, ei întroduseră între dânșii cele dintâi cunoștințe de agricultură, artele folositoare și cuviințele vieții civilizate. Și prin legăturile de interes și comerciu, ei schimbară sălbătăcia și dușmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, și sili pe barbari a căuta a se statornici și a se civiliza. Pe la 865, bulgarii, popol finez, prin romanii din Dacia nouă priimesc religia creștină și împreună înfrățiți întemeiară un stat puternic, alegându-și regi dintre români. Pe la începutul secolului XI, acest regat, căzând în tulburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, și rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt frații români Petru, Asan și Ioan și, după o existență glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.

Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieșind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul X și XI, care în secolul al XIII-lea și XIV se contopiră printr-o mișcare de unitate în două staturi neatârnate, a Țării Românești și a Moldaviei.

Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută.

În cea dintâi epocă a întemeierii principatelor Țării Românești (1290) și a Moldovei (1356), care coprinde tot secolul XIV (de la 1290 – 1418), vedem aceste state mai întâi amenințate în naționalitate și existența lor politică […]. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite de vitejia românilor. În aceste războaie ei se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică: turcii osmani, care pe la [1360] năvălesc în Europa și amerință a o cuceri. Încă din anul (1370), Ladislau-Vv. al Țării Românești se opune acestor barbari și să încearcă a pune stavilă furiei lor de coprinderi. O luptă care trebuia să ție mai patru secoli începu atunci, luptă în care românii vărsară șiroaie de sânge și se jerfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. Împărăția româno-bulgară cade supt izbirile turcilor (1392). Mircea cel Bătrân, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri, reclamă de la turci această moștenire; el voiește a întrupa toată românimea într-un singur stat și caută a dobândi Bulgaria și Moldova. Acum întâiași dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul seculilor viitoare și a tutulor voievozilor noștri, cei mari. Strivit însă între unguri și turci, Mircea e să silit a părăsi o parte din concuistele (cuceririle) sale și a priimi încă și suzeranitatea Porții.

Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează românilor drepturile următoare:

1. Dreptul d-a profesa nesupărați religia lor, d-a-și alege voievozii și d-a se cârmui independent, după legile lor.

2. Dreptul d-a face război și pace.

Îndatorirea românilor către turci sta într-un ușure tribut anual de 3000 bani roșii.

În Moldova, Alexandru cel Mare, ce domnea în această vreme nesupărat încă de turci, apără vitejește independința țării sale de către poloni și le răpește Pocuția, care mai un secol rămâne întrupată cu Moldova.

Cu acești mari domni, Mircea și Alexandru, se încheie această epocă. Ei completară instituțiile țării lor.

Să aruncăm o privire asupra acestora, căci organizația dinlăuntru a soțietății singură ne poate esplica evoluțiile istorice prin care nația română trecu.

Domnul, ales în Țara Românească, moștenitor în Moldova, cârmuia țara împreună cu un sfat de 12 boieri, întocmit în Țara Românească de Negru-Vv. Orice act însemnat al cârmuirei, precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului și suscris de dânsul. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau Soborul a toată țara. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților, care, în lunga petrecere a lor în Dacia, lăsară multe urme și obiceiuri între romani. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor, pentru orânduirea dăjdiilor, pentru a hotărî război sau pace. Când tronul era vacant, atunci mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului. Ele judeca asemenea în pricinile de vini mari politice, ca Camerile Lorzilor și a Pairilor în Englitera și Francia. Acest adunări se compunea:

1. Clirosul (clerul), adecă mitropolitul ca prezident, episcopii și egumenii monastirilor;

2. De boieri, atât cei din slujbă cât și cei dinafară;

3. De deputații breslelor.

Clirosul, ca și monastirile, n-avea privelegiuri deosibite la început și era cu totul supt jurisdicția statului.

Boierii era slujbașii țării, adecă capii puterii armate, fiind țara organizată ostășește, nu era o clasă nobiliară, ca în Europa. Ei n-avea nobilimea feodală, de concuistă (cucerire), de origină, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pământ, d-a moșteni titluri și slujbe, d-a fi deosebiți de legea comună pentru toți. Aceste principe, care singure constituiază casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute în țările noastre. Totdeauna, tot românu a avut dreptul de a se face proprietar de pământ și a ocupa slujbele statului; titlurile n-au fost decât pe viață, fără a lăsa drept la urmași. Titlurile nu era la început, căci nu se da deosibit, ci reprezenta numai numirea funcțiilor. Boierii, ca toți orășanii, se numea jupani, adică cetățeni. Legea politică, civilă, ca și criminală a fost aceeași pentru toți. O singură deosibire se ivi mai târziu în legislația criminală. Se hotărî ca boierul căzut în vină să se spânzure mai sus cu un cot decât săracul. În urmă se suprimă această osândă de tot pentru boieri.

Breslele se alcătuia de oarecare slujbași mai mici ai țării și de deosibitele categorii a burgeosiei, locuitorilor din orașe și a moșnenilor și oamenilor liberi.

Orașăle ce își dobândiră și își păstrară libertatea lor, constituindu-să pe principul comunal, se ocârmuia de o magistratură aleasă pe fiecare an și compusă de un județ și 12 pârgari.

Țara ia o organizație ostășească și o centralizație puternică. Județele ne dau subt comanda unui căpitan, care unește în mâna lui puterea administrativă, judecătorească și ostășească. Organizarea armatei permanente, a miliției și a Landsturmului face din tot românul un soldat la nevoie, și singură păstrează independința amenințată de streini.

Daca vom trece la organizația economică a țării, găsim pe cei mai mulți locuitori moșneni sau rezemași, adecă liberi și cu proprietățile lor. Dar lângă dânșii proprietăți mari, pe care se află locuitori serfi, robi ai pământului, căci în urma năvălirei barbarilor, robii romani se transformară pretutindenea în robi ai pământului. Întocmai dupe cum în Europa se obișnuise a se da acestor serfi numirea de romani, așa și la noi servagiul fu numit rumânie și vecinătate, căci proprietarii din Țara de Jos, unde mai cu seamă era proprietățile mari, își adusese colonii din Țara de Sus și din românii din țările vecine. Robia completă a acestora veni foarte târziu, căci la început stăpânul pământului făcuse 3 părți din pământul său, din care două le împărți în părți mici pe la coloniști și cealaltă fu cultivată de aceștia în folosul stăpânului, prin mijlocul clăcii, adecă a unui număr de zile de lucru. Robia completă a lor veni însă foarte târziu, căci până în secolul al XVII-lea ei putea a se muta de la o moșie la alta, plătind găleata de ieșire.

Dăjdiile era așezate pe toți deopotrivă.

Acestea sunt liniile principale ale constituției țării pe la începutul secolului al XIV-lea. Idealul ce românii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. Dar în această organizare era vițiuri, vițiuri izvorâte din ideile feodale ale timpului și care fu pricina zdrobirii acestei constituții. În această republică războinică se afla, deși slabe la început, elemente soțiale, monarhic, aristocratic și democratic. Puterea publică nu era delegată vremelnicește de popor unor aleși ai săi, dar se afla din drept în mâna capilor războinici ai țării. Era firește ca acești capi, care concentra în mâna lor puterea politică și militară a țării, să ia o preponderință deosibită asupra claselor de rând. Lipsa de comerciu nedând o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca și poporul, se afla slabă în privința boierilor și, după organizația militară a țării, în dependința de un soldat către șeful său. Atât boierii în slujbe, cât și cei dinafară de slujbe, mazâlii, fiind din drept membri ai adunărilor, acestea ajungând prea numeroase… (oamenii din stările de jos nu fură priimiți în mare număr).

Boierii, dar, împreună cu cleru, căutară mereu a se constituia într-o castă, dobândindu-și privilege, și a concentra toate drepturile în mâna lor. Asemenea și prin proprietățile lor mari, a absorbi, proprietățile mici.

Domnii, ce reprezenta principul monarhic, favorizați prin centralizarea statului, căutarea mereu a-și întemeia puterea lor despotică asupra boierilor rezemați pe elementul popular și a se face independinți de dânșii, constituindu-se ereditari.

Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite și vrăjmașe. Începută încă din al XIV-lea secol, ea continuă în al XV-lea și al XVI-lea. Doborând întâi elementul monarhic, aristocrația doborî în urmă și elementul popular și, după aceste două ruine, ostenită, căzu și ea zdrobită supt o burgeosie streină, supt fanarioți.