Etichetă: ezoterism

I

TEOSOFIA 

ȘI SOCIETATEA TEOSOFICĂ

ÎNȚELESUL NUMELUI

Întrebare: Teosofia și doctrinele ei sunt deseori considerate a fi o religie de modă nouă. Este ea o religie?

Teosoful: Nu este. Teosofia este Cunoaștere sau Știință Divină.

I.: Care este adevăratul înțeles al termenului?

T.: „Înțelepciunea divină“, θεοσοφια (theosophia), sau înțelepciunea zeilor, ca și θεογοφια (theogonia), genealogia zeilor. Cuvântul θεος înseamnă „zeu“ în limba greacă, adică una dintre ființele divine, cu siguranță nu „Dumnezeu“ în sensul pe care îl dăm noi azi termenului. Prin urmare, nu este „înțelepciunea lui Dumnezeu“, așa cum traduc unii, ci Înțelepciune Divină, așa cum este cea pe care o au zeii. Termenul are o vechime de multe mii de ani.

I.: Care este originea numelui?

T.: Ne-a parvenit de la filosofii alexandrini, denumiți iubitori de adevăr, philaletheieni, de la φιλ(phil), „iubitor“ și αληθεια (aletheia), „adevăr“. Termenul de „teosofie“ datează din secolul al III-lea al erei creștine și a început cu Ammonius Saccas și discipolii săi, care au inaugurat sistemul teosofic eclectic.

I.: Care era scopul acestui sistem?

T.: În primul rând acela de a le inculca anumite mari adevăruri morale discipolilor săi și tuturor acelora care erau „iubitori ai adevărului“. De aici motto-ul adoptat de Societatea Teosofică: „Nu există religie mai presus de adevăr“. Țelul principal al întemeietorilor Școlii Teosofice Eclectice îl constituia unul dintre cele trei obiective ale succesorului său modern, Societatea Teosofică, și anume acela de a împăca toate religiile, sectele și națiunile într-un sistem moral comun, bazat pe adevăruri eterne.

I.: Cum puteți dovedi că acest lucru nu e un vis imposibil și că toate religiile lumii se bazează cu adevărat pe unul și același adevăr?

T.: Prin studiul și analiza lor comparativă. „Înțelepciunea-religie“ era una singură în Antichitate; iar unicitatea filosofiei religioase primitive ne este dovedită de doctrinele identice predate inițiaților în timpul MISTERELOR, o instituție care era pe vremuri universal răspândită. „Toate cultele antice indică existența unei singure teosofii anterioare lor. «Cheia care o va deschide pe una trebuie să le deschidă pe toate; altminteri nu este cheia potrivită.»“

POLITICA SOCIETĂȚII TEOSOFICE

I.: În epoca lui Ammonius existau mai multe mari religii străvechi, și numai în Egipt și Palestina ființau numeroase secte. Cum putea el să le reconcilieze?

T.: Făcând ceea ce încercăm și noi să facem în ziua de azi. Neoplatonicii formau un grup amplu, și aparțineau de diferite filosofii religioase; la fel procedează și teosofii noștri. În epoca aceea, evreul Aristobul reprezintă învățăturile esoterice ale Legii lui Moise. Filon Evreul încerca să împace Pentateuhul cu filosofia platonică și pitagoreică; Flavius Iosephus a dovedit că esenienii de la Carmel erau doar copiștii și discipolii vindecătorilor (therapeutae) egipteni. La fel stau lucrurile și în ziua de azi. Putem arăta descendența fiecărei religii creștine, ca și a fiecărei secte, chiar și a celei mai neînsemnate. Acestea din urmă sunt micile rămurele sau mugurii ramurilor mai mari; dar mugurii și ramurile cresc din același trunchi – ÎNȚELEPCIUNEA RELIGIE. Scopul lui Ammonius era de a dovedi acest lucru, el făcând eforturi să-i convingă pe ne-evrei și pe creștini, pe evrei și pe idolatri, să lase deoparte disputele și luptele, aducându-și aminte doar de faptul că se află cu toții în posesia aceluiași adevăr sub diverse straie, și că sunt cu toții copiii aceleiași mame. Acesta este și scopul teosofiei.

I.: Ce autoritate aveți spre a spune acest lucru despre vechii teosofi din Alexandria?

T.: Un număr aproape fără sfârșit de scriitori bine-cunoscuți. Mosheim, unul dintre ei, spune că:

Ammonius predica faptul că religia mulțimii merge mână în mână cu filosofia, și că împreună cu ea a împărțit soarta de a fi fost treptat coruptă și intrată în obscuritate din pricina îngâmfării, a superstiției și a minciunilor; că ar trebui, prin urmare, să fie redusă la puritatea ei originară prin curățarea de aceste reziduuri și prezentarea ei conform unor principii filosofice; și că întregul către care țintea Christos era reprezentat de reinstaurarea și restabilirea înțelepciunii celor antici în integritatea ei primitivă; de încătușarea dominației universale a superstiției; și parțial de corectarea sau chiar exterminarea feluritelor greșeli care-și găsiseră calea către diferitele religii populare.

Ceea ce, din nou, reprezintă exact cele spuse de teosofii moderni. Cu singura deosebire că, în vreme ce marele philaletheian era sprijinit și ajutat în întreprinderea pe care o urmărea de către Părinții Bisericii, Clement și Athenagoras, de către toți rabinii erudiți ai Sinagogii, de Academie, și în vreme ce el preda o doctrină comună pentru toți, noi, urmașii săi pe aceeași linie, nu căpătăm nici o recunoaștere, ci dimpotrivă, suntem injuriați și persecutați. Oamenii de acum 1500 de ani par astfel să fi fost mai toleranți decât sunt cei din acest secol luminat.

I.: A fost el încurajat și sprijinit de Biserică datorită faptului că, în ciuda ereziilor sale, Ammonius a predicat creștinismul și era creștin?

T.: Nicidecum. El s-a născut creștin, dar nu a acceptat niciodată creștinismul Bisericii. Așa cum spunea despre el același scriitor: El nu trebuia decât să-și expună învățăturile „în conformitate cu vechii stâlpi ai lui Hermes, pe care Platon și Pitagora îi cunoscuseră înainte, și din care își alcătuiseră filosofia lor.“ Găsind aceleași sentimente în prologul Evangheliei după Sf. Ion, el presupunea într-un mod foarte corect că scopul lui Iisus era acela de a restabili măreața doctrină a înțelepciunii în conformitate cu integritatea ei primitivă. Națiunile Bibliei și poveștile zeilor erau considerate de către el a fi alegorii ilustrative ale adevărului, sau născociri ce trebuie ignorate. (Pe deasupra, așa după cum afirmă Edinburgh Encyclopaedia) „el a recunoscut că Iisus Christos a fost un om de excepție și prietenul lui Dumnezeu, dar a afirmat că nu plănuia să abolească adularea demonilor, și că singura sa intenție era aceea de a purifica vechea religie.

PARTEA ÎNTÂI

MISTERELE RELIGIOASE

PROBLEME DE REZOLVAT

I. A demonstra într-o manieră sigură și absolută existența lui Dumnezeu și a da o idee satisfăcătoare despre ea tuturor spiritelor.

II. A stabili existența adevăratei religii, imposibil de contestat.

III. A indica dimensiunea și rațiunea de a fi a tuturor misterelor religiei, una, adevărată și universală.

IV. A transforma obiecțiile filozofiei în argumente favorabile adevăratei religii.

V. A marca limita între religie și superstiție și a dezvălui rațiunea miracolelor și a minunilor.

CONSIDERAȚII  PRELIMINARE

Când contele Joseph de Maistre, acest mare și înflăcărat logician, a spus disperat: Lumea este fără religie, a părut asemenea celor care zic netemători: nu este Dumnezeu.

Lumea este, într-adevăr, fără religia contelui Joseph de Maistre, cum, la fel de probabil, Dumnezeu, așa cum îl concep majoritatea ateilor, nu există.

Religia este o idee sprijinită pe un fapt constant și universal: umanitatea este religioasă; cuvântul religie are deci un sens necesar și absolut. Natura însăși consacră ideea pe care o reprezintă acest cuvânt și o ridică la înălțimea unui principiu.

Nevoia de a crede este strâns legată de nevoia de a iubi: iată de ce sufletele simt nevoia comuniunii în aceleași speranțe și în aceeași iubire. Credințele izolate nu sunt decât îndoieli: legătura încrederii mutuale face religia, născând credința.

Credința nu se inventează, nu se impune, nu se stabilește prin convenție politică; ea se manifestă, ca viața, cu un fel de fatalitate. Aceeași putere care dirijează fenomenele naturii extinde și limitează, în afara oricăror previziuni umane, domeniul supranatural al credinței. Revelațiile nu se imaginează, le suporți și crezi în ele. Spiritul protestează în van împotriva obscurităților dogmei, el este subjugat chiar de aceste obscurități și adesea cel mai rebel dintre raționaliști roșește când i se spune om fără religie.

Religia ocupă un loc mult mai important între realitățile vieții decât cred cei care trăiesc fără religie sau își închipuie că trăiesc fără ea. Tot ceea ce ridică omul deasupra condiției de animal, dragostea morală, devotamentul, onoarea, sunt sentimente esențial religioase. Cultul patriei și al căminului, religia jurământului și a amintirilor, sunt lucruri pe care umanitatea nu le va putea abjura niciodată fără să se degradeze complet și care n-ar putea exista fără credința în ceva mai înalt decât viața muritoare, cu toate vicisitudinile, ignoranțele și mizeriile ei.

Dacă pierderea veșnică în neant ar fi rezultatul tuturor aspirațiilor noastre spre lucrurile sublime pe care le simțim eterne, bucuria clipei, uitarea trecutului și indiferența față de viitor ar fi singurele noastre datorii și ar fi riguros adevărat să spunem, odată cu un sofist celebru, că omul care gândește este un animal degradat.

Dintre toate pasiunile umane, pasiunea religioasă este cea mai puternică și cea mai vie. Ea se manifestă prin afirmare sau prin negare, cu un egal fanatism, unii afirmându-l cu încăpățânare pe Dumnezeul conceput după chipul lor, alții negându-l netemători, ca și cum ar fi putut cuprinde și devasta printr-un singur gând tot infinitul care se leagă de numele lui.

Filozofii n-au reflectat destul la faptul fiziologic al religiei umanității; religia, într-adevăr, există în afara oricărei discuții dogmatice. Este o facultate a sufletului uman, cum e inteligența și iubirea. Cât vor exista oameni, va exista și religia. Considerată astfel, religia nu este altceva decât nevoia unui idealism infinit care inspiră toate devotamentele, împiedicând virtutea și onoarea să fie numai niște simple cuvinte folosite pentru a-i înșela pe cei slabi și pe cei proști în avantajul celor tari și abili.

Acestei nevoi înnăscute de credință îi putem da numele de religie naturală și tot ceea ce tinde să micșoreze și să limiteze avântul acestor credințe este, în ordine religioasă, în opoziție cu natura. Esența obiectului religios este misterul, deoarece credința începe în necunoscut, abandonând restul investigațiilor științei. Îndoiala este, de altfel, fatală credinței; ea simte că intervenția ființei divine este necesară pentru a umple abisul care separă finitul de infinit și susține această intervenție a ființei divine cu tot elanul inimii, cu toată docilitatea inteligenței sale. În afara acestui act de credință, nevoia religioasă nu găsește satisfacție și devine scepticism și disperare. Dar pentru ca actul credinței să nu fie un act de nebunie, rațiunea vrea ca el să fie dirijat și reglat. Prin ce? Prin știință? Am văzut că știința nu poate nimic. Prin autoritatea civilă? E absurd. Ca și cum rugăciunile ar fi supravegheate de jandarmi!

Rămâne deci autoritatea morală care singură poate constitui dogma și stabili disciplina cultului, în acord cu autoritatea civilă, dar nu conform ordinelor ei; într-un cuvânt, credința trebuie să dea nevoii religioase o satisfacție reală, întreagă, permanentă, indubitabilă. În acest sens, avem nevoie de susținerea absolută, invariabilă, a unei dogme conservate printr-o ierarhie autorizată. E nevoie de un cult eficace, oferind, într-o credință absolută, o realizare substanțială a semnelor credinței.

Religia, astfel înțeleasă, fiind singura care satisface nevoia naturală de religie, trebuie să fie numită singura cu adevărat naturală. Și ajungem astfel la o dublă definiție: adevărata religie naturală este religia revelată; adevărata religie revelată este religia ierarhică și tradițională care se afirmă absolut, deasupra disputelor umane, prin comuniunea în credință, în speranță și caritate.

Reprezentând autoritatea morală și realizând-o prin eficacitatea ministeriatului său, sacerdoțiul este sfânt și infailibil pe cât umanitatea este supusă viciului și greșelii. Preotul, acționând ca preot, este reprezentantul lui Dumnezeu. Nu au importanță greșelile sau chiar crimele omului. Când Alexandru al VI-lea dădea o ordinație, el nu era otrăvitorul care-i binecuvânta pe episcopi, era papa. Or, papa Alexandru al VI-lea n-a corupt și n-a falsificat niciodată dogma care-l pedepsea chiar pe el, sacramentele care în mâinile lui salvau pe alții, fără să-l justifice pe el. Peste tot și dintotdeauna au existat mincinoși și criminali, dar, în Biserica ierarhică și divin autorizată n-au fost și nu vor fi niciodată nici papi, nici preoți răi. Rău și preot sunt două cuvinte care nu pot fi alăturate.

Am vorbit despre Alexandru al VI-lea și credem că acest nume ne ajunge, fără să mai fie nevoie să ni se amintească și alte fapte cu adevărat execrabile. Marii criminali s-au putut dezonora de două ori pe ei înșiși din cauza caracterului sacru cu care erau investiți; dar nu le-a fost dat să dezonoreze caracterul în sine, care rămâne veșnic strălucitor și minunat, deasupra umanității care decade.

Am spus că nu există religie fără mistere; să adăugăm că nu există mistere fără simboluri. Simbolul fiind formula sau expresia misterului, exprimă profunzimea necunoscută prin imagini paradoxale împrumutate necunoscutului. Forma simbolică, trebuind să caracterizeze ceea ce este deasupra rațiunii științifice, se afla neapărat în afara acestei rațiuni: de aici celebrul cuvânt perfect adevărat al unui părinte al Bisericii: Cred pentru că este absurd, credo quia absurdum.

Dacă știința ar afirma ceea ce nu știe, s-ar distruge pe sine însăși. Știința n-ar putea face operă de credință, tot așa cum credința n-ar putea decide în materie de știință. O afirmație a credinței de care știința are temeritatea să se ocupe nu poate fi decât o absurditate pentru ea, așa cum o afirmație a științei care ni s-ar prezenta ca un articol de credință ar fi o absurditate în ordine religioasă. A crede și a ști sunt doi termeni care nu se pot confunda niciodată.

Nu pot fi însă nici opuși unul altuia într-un antagonism oarecare. E imposibil, într-adevăr, să crezi contrariul a ceea ce știi fără să încetezi chiar prin aceasta, de a mai ști și la fel de imposibil e să reușești să știi contrariul a ceea ce crezi fără să încetezi imediat să crezi.

A nega sau chiar numai a contesta deciziile credinței în numele științei înseamnă a dovedi că nu înțelegi nici credința, nici știința, într-adevăr, misterul unui Dumnezeu în trei persoane nu este o problemă de matematică; încarnarea Verbului este un fenomen care nu aparține medicinii; mântuirea scapă criticii istoricilor. Știința este absolut neputincioasă să decidă dacă există sau nu temei să crezi sau să nu crezi în dogmă; ea poate numai constata rezultatele credinței și dacă credința îi face pe oameni mai buni și dacă credința în sine, considerată fapt psihologic, este evident o necesitate sau o forță, va trebui ca știința s-o admită și să-i țină întotdeauna partea.

Îndrăznim acum să afirmăm că există un fapt imens, apreciabil atât pentru credință cât și pentru știință; un fapt care-l face pe Dumnezeu vizibil într-un anume fel pe pământ, un fapt incontestabil și de o dimensiune universală: manifestarea în lume, începând din epoca în care se produce întâia oară revelația creștină, a unui spirit necunoscut celor vechi, a unui spirit evident divin, mai pozitiv decât știința în operele sale, mai grandios ideal în aspirațiile sale decât cea mai înaltă poezie, un spirit pentru care trebuia creat un nume nou, extrem de neobișnuit în sanctuarele antichității. Numele a fost creat și vom demonstra că acest nume, acest cuvânt este în religie, atât pentru credință cât și pentru știință, expresia absolutului: cuvântul este caritate și spiritul despre care vorbim se numește spiritul carității.

În fața carității, credința se închină și știința învinsă se înclină. Există aici ceva care depășește umanitatea; caritatea dovedește prin operele sale că nu este un vis; că e mai puternică decât toate pasiunile; că învinge moartea și suferința; ea îl face înțeles pe Dumnezeu tuturor inimilor și pare a umple eternitatea printr-un început de realizare a legitimelor ei speranțe.

În fața carității vii și active, care Proudhon va îndrăzni să blasfemieze? Care Voltaire va îndrăzni să râdă?

Adunați laolaltă sofismele lui Diderot, argumentele critice ale lui Strauss, ruinele lui Volney, foarte bine numite, pentru că omul acesta nu putea crede decât în ruine, blasfemiile acelei revoluții a cărei voce s-a stins o dată în sânge și altădată în tăcerea disprețului; adăugați ceea ce viitorul ne poate pregăti în materie de monstruozități și himere; să vină apoi cea mai umilă și cea mai simplă dintre toate surorile de caritate și lumea își va uita toate prostiile, toate crimele, toate himerele bolnave pentru a se înclina în fața acestei sublime realități.

Caritate! Cuvânt divin, cuvânt care-l face pe Dumnezeu înțeles, cuvânt care conține în sine o întreagă revelație. Spiritul carității, alianță de două cuvinte care sunt toată rezolvarea și tot viitorul! La ce întrebări, într-adevăr, n-ar putea răspunde cele două cuvinte?

Ce este Dumnezeu pentru noi dacă nu spiritul de caritate? Ce este ortodoxia dacă nu spiritul de caritate care nu discută despre credință pentru a nu altera încrederea celor slabi și pentru a nu tulbura pacea comuniunii universale? Or, Biserica universală este ea altceva decât o comuniune în spiritul carității? Prin spiritul carității, Biserica este infailibilă. Spiritul de caritate este virtutea divină a sacerdoțiului.

Datoria oamenilor, garanția drepturilor lor, proba nemuririi, eternitatea fericirii începută prin ei pe pământ, scopul glorios dat existenței, scop și mijloc al eforturilor, perfecțiunea moralei individuale, civile și religioase – spiritul carității înțelege totul, se aplică în toate, poate spera totul, poate întreprinde și desăvârși totul.

Din spirit de caritate, Iisus murind pe cruce i-a oferit mamei lui un fiu în persoana lui Ioan și, triumfând împotriva spaimelor celui mai cumplit supliciu, scotea un țipăt eliberator și salvator, zicând: „Tată al meu, în mâinile tale pun sufletul meu“.

Prin caritate cei doisprezece apostoli din Galileea au cucerit lumea; au iubit adevărul mai presus decât viața lor și l-au propovăduit popoarelor și regilor; supuși torturilor, ei și-au câștigat fideli. Au arătat mulțimilor nemurirea prin moartea lor și au stropit pământul cu un sânge a cărui căldură nu putea să se stingă pentru că ei ardeau de credință și caritate.

Prin caritate apostolii și-au constituit simbolul. Ei au spus că a crede împreună e mai bine decât a te îndoi de unul singur; și-au întemeiat ierarhia pe o ascultare atât de înnobilată și înălțată prin spiritul de caritate că a servi astfel înseamnă a domni; ei au formulat credința și speranța tuturor și au dat acest simbol în paza carității tuturor. Nefericire egoistului care își însușește un singur cuvânt din această moștenire a verbului pentru că el comite un deicid care țintește la dezmembrarea Domnului.

Simbolul este arca sfântă a carității; cine se atinge de ea e lovit de moartea veșnică, fugind de la el caritatea. Este moștenirea sfântă a copiilor noștri, prețul sângelui strămoșilor noștri!

Prin caritate se consolau martirii în închisorile cezarilor și atrăgeau la credință pe paznici și chiar pe călăii lor.

În numele carității, Sfântul Martin de Tours protesta împotriva supliciului pricilianiștilor și se despărțea de comuniunea tiranului care voia să impună credința prin sabie.

Prin caritate, atâția sfinți au consolat lumea de crimele comise în numele religiei, chiar și de scandalurile sanctuarului profanat!

Prin caritate, sfântul Vincent de Paul și Fénelon s-au impus admirației secolelor, chiar a celor mai nepioase, și au făcut să înceteze râsul copiilor lui Voltaire în fața seriozității impozante a virtuților lor.

Prin caritate, în sfârșit, nebunia crucii a devenit înțelepciunea popoarelor, pentru că toate inimile nobile au înțeles că e mai bine să crezi alături de cei ce iubesc și se devotează, decât să te îndoiești alături de egoiștii și sclavii plăcerii!