Ella Leicescu, femeie, 32 de ani
Rep.: De unde vii și cum ai copilărit?
E.L.: M-am născut în Târgu Secuiesc. Apoi, am fost transferată la casa de copii. Am fost abandonată.
Rep.: Familie de secui?
E.L.: Mă crezi că nu prea știu. Știu că sunt unguroaică. Dar mai multe…
Rep.: Dar părinții tăi, după ce te-ai născut, te-au abandonat imediat sau cum?
E.L.: Nu. M-am născut cu probleme de inimă. După ce au aflat că sunt bolnavă de inimă m-au lăsat la spital. După aia, pe la vreo 2-3 ani, am ajuns în Buzău la o casă de copii. Este o organizație non-guvernamentală. Bine, nu aparține de stat, nu are nicio treabă. Au trăit numai din sponsori.
Rep.: Dar cine te-a transferat de la spital?
E.L.: De la spital, am mai stat la creșă, în Târgu Secuiesc. După, din Târgu Secuiesc, au venit cei de la fundație. Au deschis fundația în 1995 și când au deschis centrul ăsta ne-au adus pe noi. Am fost vreo 25 de copii care toți acum au crescut mari, sunt la casele lor. Toți au ajuns bine.
Rep.: Cât timp ai stat la acest centru în Buzău?
E.L.: Până la 22 de ani, până mi-am terminat școala. Am început să lucrez, tot ei mi-au oferit chirie. Deci viața mea la ei a fost foarte, foarte, foarte bună!
Rep.: Tu ai făcut școala în Buzău. Ai terminat și liceul?
E.L.: Da. După aia m-am angajat. Am stat patru ani tot la ei. Au deschis un after-school. Am lucrat patru ani cu copii. Am făcut cursuri. Mi-au făcut pregătire pentru a lucra cu copii. Eram îngrijitoare. Făceam lecții cu ei, excursii, multe.
Rep.: Îți plac copiii?
E.L.: Mmm… Acum, dacă s-a nimerit, trebuia să fac asta…
Rep.: Părinții, i-ai cunoscut vreodată?
E.L.: La vârsta de 17 ani am fost să îmi cunosc părinții. Era doar tatăl meu, cu un frate de-al meu. Mă așteptam să fie și mama mea. Mama mea nu era acasă. Tatăl meu avea probleme cu alcoolul.
Rep.: Când l-ai văzut pe tata, cum era?
E.L.: Era înalt, brunet. Semăna foarte bine cu mine. Era în stare de ebrietate. Mi-a părut foarte rău că nu aveam ce să vorbesc cu el. Începusem să-i pun întrebări, de ce m-ai lăsat? De ce m-ați lăsat? Unde este mama? Și el mi-a spus, păi da, dar erai bolnavă de inimă. Păi și dacă eram bolnavă de inimă, de ce nu veneați măcar să mă vizitați? Păi nu, că n-am avut bani. Și l-am întrebat, dar pentru băutură poți să ai, nu? Cică nu, că muncește băiatul meu. Păi de ce îl pui tu pe băiatul tău să muncească pentru tine? Stând de vorbă cu tatăl meu intră fratele meu pe ușă și când m-a văzut imediat m-a luat în brațe. Și mi-a zis, nu mă lăsa aici, că nu pot să stau cu tatăl meu. Terminase opt clase și voia să meargă la liceu, dar nu avea bani. M-a rugat să îl iau cu mine. I-am spus că într-o zi o să vin să-l iau. Și chiar vreau să-l iau.
Rep.: Ce s-a întâmplat după?
E.L.: După am venit în București în căutarea unui nou loc de muncă. A fost o perioadă foarte grea pentru că nu știam Bucureștiul, nu știam drumul, cu RATB-ul, cu toate astea. Mă angajasem. Totul a fost bine până am dat de un băiat. Prima mea relație, cum ar veni. De atunci a început calvarul. Asta a fost acum 12-13 ani. Nici acum nu am uitat, zici că s-a întâmplat ieri. Am stat ce am stat cu el și la un moment dat, dacă a văzut că nu mai erau bani în casă, a început să mă oblige să mă culc cu băieți. Am fost și sechestrată și mai multe.