I.
Orizonturi moștenite.
A scrie o autobiografie – și m-am gândit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe care i-ai prins printr-o singură latură, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atâtea altele, a putut fi deformată de timp? Oameni care n-au avut o viață publică și care nu sunt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gândul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creând ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinței și adesea invidiei și răutății sale? Dacă vorbești de oameni încă vii – și ce repede ne trecem, ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei! – atingi lucruri care-i dor – și de ce ai adăuga la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nicio datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la care vin și de aceia care au stat lângă mine, au trăit cu mine, de aceia care au plecat de la mine? Față de oricine te-a iubit datorezi cea mai desăvârșită discreție: acestea sunt lucruri care nu se scot în piață.
Că era altfel odinioară, aceasta se datorează unei naivități pe care noi n-o mai avem, unei simplicități de viață tipică și unei apucături de spirit care tipiza și locurile deosebite, așa încât o viață de om se deosebea de alta numai prin nume, date și câteva anecdote, fără a te cufunda până în adâncul care simte, pe care-l doare. Iar, dacă e vorba de morți, de aceia care nu se pot apăra și pe care, cum sunt oamenii, nu-i nimeni care să-i poată apăra, apoi cu câtă precauție, pioasă și față de cei mai răi dintre cei răi, trebuie să te apropii de o viață pe care, cum de obicei se ascunde de fiecare o parte din el însuși, care, fiind cea mai smerită, poate să fie și cea mai bună, nu este de loc sigur că i-ai înțeles cu adevărat! și, de fapt, oare în fundul nostru al tuturora nu este același om bun, făptură a puterilor pe care, oricum Ie-am numi, tot nu le pricepem, care zace uneori, din vina lui și mai ales a atâtor altora, necunoscut până la moarte și care s-ar fi putut ghici doar, o clipă care nu se întoarce, clipă nepăzită, printr-un zâmbet sau printr-o lacrimă?
Dar de tine poți vorbi, de tine într-o anume privință. Te cunoști prea bine ca să te poți lăuda prea mult. Ai atâta milă de tine ca să nu te înfățișezi mai rău de cum ești. Împrejurări ca ale altora, de ce le-ai mărturisi? Împrejurări ca ale nimănui, ele sunt adesea în domeniile unde nimeni n-are voie să se uite. De ce ne-am scoate în vitrină fericirile, care și câte au fost, de ce ne-am striga în piața cască-gurilor sfintele noastre dureri?
Dacă ai văzut fapte istorice, ai obligația să le păstrezi în forma în care ți s-au înfățișat ție. A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăuga cu ce ai aflat e o obligație pentru fiecare, rămânând ca aceia care pot scrie să adune ce au aflat de la cine poate numai vorbi. Dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate, trebuie să iasă la iveală. Anume felul cum, din ce a văzut, din ce a citit, din ce s-a prelucrat în el însuși, pe căi misterioase a alcătuit ființa lui morală. Mai ales dacă aceasta a tăiat brazde și a lăsat urme, chiar dacă acelea mai curând sau mai târziu se acoperă ca valurile pe fața Mării.
E, în acest caz, o istorie de idei, și ideile merită a fi știute, în originea și dezvoltarea lor.
În ce putem, în ce facem e atât care vine din ce ne înconjoară. Și cel mai mândru, mai sigur de sine, prostul care este îngâmfat ori pretențiosul de genialitate care crede că toate pleacă de la el încă nu-și poate ascunde sau, dacă i se pune în față, n-ar cuteza să tăgăduiască tot ceea ce-i vine de la atâți oameni ca dânsul, mulți tocmai cât dânsul și unii mai mari decât dânsul, care i-au stat împrejur, de la acea vastă umanitate risipită pretutindeni, acel eter uman umplând toate spațiile în care oricine își lasă partea, fie ea și cât de mică.
Dar atât n-ajunge pentru a înțelege tot ce avem în noi străin. „Străin” e un fel de a vorbi și nu cel mai bun, căci niciun om nu e străin cu totul de tine și nici tu nu poți fi străin de nimeni, nici de acela, pe care, din vina lui sau și din vina ta, ajungi pentru câtva timp – cine ar putea spune pentru totdeauna? – a-l disprețui ori a-l urî mai mult. Mai trebuie ceva, așa de puternic și așa de plin de mister, care e omul dinaintea ta, omul de la care vii și care, prin figuri pe care le-ai văzut, prin altele care n-au trecut niciodată înaintea ta, se înfundă în adâncul vremilor până se pierde în nesfârșirea lor: părinții, moșii, strămoșii, viața pe care ai fost chemat s-o duci mai departe.
De la ei vine ceva mai scump decât toate moștenirile materiale, mai greu de purtat decât toate sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decât toate pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii și mii de experiențe, care ajunge până la tine, omul de azi. Ceva care abia poți să-l înfrânezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci morții nu se dau morți. Ceva care în ceasurile în care nu e nimeni viu care să-ți stea alături dă puterile pe care le păstrează partea aceia singură care continuă viața lor, ca s-o păstreze măcar cum a fost, dar și s-o înalțe și, pentru păcatele lor, s-o ispășească.
Ei, înaintașii, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri și putințe de fapte.
I-am simțit totdeauna în mine și cu mine, și, dacă am făcut și vreun lucru bun, lor l-am închinat în partea care lor ii revine, întocmai așa cum plugarul antic depunea o parte din rodul câmpului sau al turmei înaintea icoanei zeului. Căci ei, antecesorii, sunt zei, zeii noștri ocrotitori pe căi pe care conștiința noastră trebuie să le aleagă, căci ele viii de la mulți din ei fi sunt așa de deosebite adesea cum ei au fost deosebiți.
Am învățat multe lucruri pentru care nu eu mi-am ostenii mintea. Am ajuns a înțelege și a vorbi ușor limbi pentru că ei le-au vorbit, am găsit în mine, pentru idei, un fir înnodat de dânșii, pe care n-aveam decât să-l duc înainte. Simțiri izbucneau la anume momente în mine pe care ei le plătiseră prin suferințe pe care nu le-aș fi putut bănui altfel. M-am oprit ca înaintea unor lucruri familiare în fața unor realități care erau ale mele, pentru că ei le trăiseră.
Am fost născut cu orizonturi depărtate în spațiu și în timp, cu prevestiri de străinătăți din fundul lumii și cu viziunile unui trecut din adâncul vremilor.
După mamă, eram și din acel Bizanț nou pe care, când îl batjocorim, îi zicem Fanar, dar care e tot vechiul Bizanț, cu mai multă apăsare și suferință. Arghiropolii au fost mari Dragomani ai Porții și la 1818 au trecut dreptul lor la Domnia Moldovei și a Țării-Românești celor patru familii cu mai multe drepturi în schimbul unei pensiuni care i-a dus, cu toată această glorie efemeră a întregului grup de familii vechi sau adoptate prin înrudire de cele vechi, în tragedia grecească de la 1821. Fiul unuia dintre dânșii a trecut în Rusia, și odrasla lui, Ioan, crescut în școala militară împărătească, a intrat ca tânăr ofițer în Moldova la 1828. Aici a rămas, luând în căsătorie o Româncă și întemeind o familie care, prin vicisitudinile curioase ale sorții, a ajuns să se cufunde și să rămână în viața satelor. Căci fiul din a treia căsătorie cu o săteancă de pe restul lui de moșie de la Cucii Romanului al lui Gheorghe Arghiropol, micuțul meu bunic roșu la păr, cocoșat dintr-un accident de copilărie, voluntar și dușman al lumii care nu prețuia pe cel fără cultură mai înaltă și fără talente, e azi un bun gospodar îmbrăcat moldovenește, un boier bizantin cu suman și ițari pe pământul pe care singur ca un adevărat cuc se stinsese la peste șaptezeci de ani, noaptea, de oprirea inimii obosite, cel ce mai dăduse călare o raită prin locurile care odată până în fundul zării fuseseră ale lui și era acum numai un răzeș sărac.
De la dânsul și de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în ființa mea. Prin ei înțeleg istoria așa cum aș fi văzut-o, simțindu-mă tovarăș, rudă, prieten, uneori complice cu toți aceia a căror viață o scriu. Din cauza lor am intrat în viața politică, deși târziu, așa cum intru într-o odaie cunoscută, fără trufie și fără sfială. Le mulțumesc că în sufletul meu nu e nimic de parvenit, că mă uit drept în fața oricui, că sunt gata să arunc totul pentru un scrupul de onoare, că nu îndur ofensa de la nimeni, că ea mă face să sângerez și-mi cere s-o plătesc. Lor, Arghiropolilor constantinopolitani, a căror spiță merge până la Împăratul din veacul al XII-lea, aceia ce îl făcea pe micul moșier de la Cuci să-și boteze copiii: Constantin, Manuil și Zoe.
Ioan Arghiropol luase pe o Miclescu, de la Bogdana din Tutova. Vechiul neam ale cărui origini se pot urmări până la 1600, neam care a dat boieri de Sfat domnesc și Mitropoliți, ca Sofronie, unchiul lui Gheorghe, și Calinic. „Iaca”, bunica mamei mele, aceia care în parte a crescut-o, era din boierimea cea mai înrădăcinată a țării.
De la dânșii, și de la alții veniți la mine prin mama mamei mele, am acea simțire pentru tot ce se leagă de acest pământ, făcând din scrisul meu, în fiecare clipă când ating acest trecut, un omagiu lor și în același timp o – recunoaștere a tot ceea ce mă leagă de iubita mie istorie a Moldovei noastre.
Gheorghe Arghiropol a luat în căsătorie pe fata frumoasă, fină, șubredă de sănătate, căci alinia cu piciorul a Marelui Vornic Iordachi Drăghici, luptătorul pentru drepturile micii boierimi moldovene la 1822, promotorul, cu cumnatul său de origine munteană, Bucșănescu, al constituției de la 1822.
Împotriva unor calomnii de furioasă ură politică, care căutau să scadă pe „ciocoiul democrat”, făcând dintr-însul nu știu ce plămădeală de Armean și Evreu din Focșani – și cum oare pe acele vremuri putea ajunge cineva în fruntea boierimii celei mai vechi, cum l-ar fi recunoscut public ca ramură înstrăinată din neamul lor Filipeștii munteni? –, Iordachi, Ban, Spătar, Vornic, sfetnic al Domnului pământean Ioan Sandu Sturza, venea din apriga boierime munteană, între care Filipeștii lui au fost cei mai neastâmpărați și mai dârji.
De la aceștia simt în mine porniri de luptă pe care în totdeauna le regret: de la acești ce fac și răstoarnă Domni, totdeauna sinceri și fără niciun interes. Dar de la ei mai am și alte însușiri pe care nu le-am câștigat prin munca mea.
Iordachi Drăghici a luat în căsătorie pe Maria Nacu. Dar Năculeștii, dintre care unul, colonel al lui Gheorghe Ștefan cel pribeag la Stettin în Pomerania, Teodor-Toderașco, fost Vornic de Câmpulung, a fost și sol la Ludovic al XIV-lea pentru Domnul său sărac și singur, vin, pe moșia lor de lângă Podul Iloaii, Lunganii, din Costea Viteazul, boier al lui Alexandru-cel-Bun, Maramureșean din ai descălecării.
Și cum să nu fiu „romantic”, precum mi se aruncă în față cu o brutalitate de rândaș, de cine știe ce abia inițiat în istorie, care e o artă, cum să nu fiu astfel atunci când trece sub condeiul meu acea istorie a vechii Moldove în care neamul meu se suie așa de sus pentru ca, și prin, Arghiropoli, continuatori prin căsătorie ai Mavrocordaților, iar aceștia prin femei mlădiță a însuși lui Alexandru-cel-Bun, să simt în mine zvâcniri a căror origine mă sfiesc să o spun?
Dar Drăghiceștii au scris, și Elena, mama mamei, a tradus Adolphe a lui Benjamin Constant și altă literatură franceză, cu care din nenorocire s-au învelit mai târziu gavanoasele acasă la noi.
Și astfel nu scriu din ambiție – adesea-mi ascund cărțile și nu-mi place a vorbi de ele –, ci din impulsul cu neputință de înlăturat al tradiției, care vine de la această femeie, moartă tânără după despărțirea, voită de ea, de un soț care nu-i înțelegea nevoile de o viață culturală, cu dus la teatru, cu lecturi, cu luxul cuvenit „unei fete de Vornic Mare” – și soțul răspundea, spune actul divorțului: „și fată de Domn să fie, soț îi sunt și trebuie să mă asculte”.
Vin, în acest domeniu întreg de spre partea mamei, care a moștenit iubirea nesfârșită a cititului prin care la nouăzeci și doi de ani, când ochii se trudesc a prinde două slove, își mângâie adânca bătrânețe lipsită aproape cu totul de dumnezeiescul dar al auzului și care, cu o creștere de pension polono-francez și un singur drum împreună cu tatăl meu bolnav la Töplitz în Boemia, s-a încumetat a traduce și din nuvelele lui Alfred de Musset.
Neamul lorguleștilor, și el acoperit de injurii, care pesemne ni se cuvin din neam în neam, acești „Bulgari” ai calomniatorului Sion de pe la 1850, au un început pe care-l arată icoana de argint păstrată azi de fiul meu Mircea și documentul distrus de ocupația germană din casa mea de la Văleni. Oameni din Pind, de la Adriatica, și-au trimis pe la 1760 odrasla în Botoșani ca negustor, numele românesc, din Gheorghe, arătând de ce neam se țin, iar porecla de Galeongiul, marinar al flotei imperiale turcești, dovedește calitatea de ostași liberi, nu raiale ca Grecii de pe continent și Slavii.
Răsăritul, cu soarele lui cald, cu albastra lui mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânc ai mei, și, cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să am moșioara mea la Santi Quaranta în față cu vechea Corciră, picioarele-mi vor atinge poate un pământ cunoscut strămoșilor.
Neamul Iorga a ajuns adânc înrădăcinat în Botoșani, Manolachi Iorga sau Gheorghiu, a cărui casă de bogat comerciant o are azi d-na Saint-Georges și în care nu odată am simțit alunecând prietenește umbrele alor mei, a fost efor al negustorilor pământeni și – ciudată potrivire, – acestui „cinstit bătrân”, spune actul constituțional al orașului, i s-a încredințat păstrarea Arhivelor botoșănene. Fiul lui, Costachi, care avea și un frate, Iancu, de o tristă viață, dar un om nesfârșit de bun, acest Costachi, avocat, cu studii făcute, se pare, la Viena, a fost tatăl a mulți fii și fete, dintre care unul, moștenind profesia săracă de avocat, iar nu îmbogățitorul negoț, a fost Nicu Iorga, tatăl meu.
Ai Galeongiului au fost buni gospodari, făcând ceva din nimic, și iubirea mea nesfârșită pentru orice palmă de pământ al meu, prietenia cu fiecare mugur și fiecare colț de iarbă, patima de a răscoli țărâna, încântarea privirii florilor pe care nu mă îndur a le culege, de la dânșii vin, de la acești harnici și economi Balcanici, care n-au iubit numai banul negoțului lor.
Dar Galeongiul a luat pe Românca Ecaterina din icoana de la 1770. Fiul lui a fost soțul Zeiței Costea și fiul Zoiței a luat pe Maria Bucur, din neamul brăniștean dintre Prut și Jijia.
Răzeși, urmași și reprezentanți, apărători ai tradiției. Și, când, împotriva scrântelii modelor și inovațiilor vane, ridic steagul unei culturi strecurate și limpezite prin sita deasă a cumințeniei generațiilor, nu mă lupt eu, ci voi, Costești și București, oameni care n-ați știut decât drumul fără primejdie al experienței învățătoare și ați făcut cu gândul vostru smerit ce ați făcut și cu brațele ducând mai departe prin adâncul codrilor drumul pe care l-a tăiat inițiativa celor dintâi strămoși.
