Nobile, regine, împărătese, lideri în politică, scriitoare, femei savant, muze ale artiștilor, amante, favorite: figuri feminine foarte diferite, dar toate, cu siguranță, ,,femei puternice”.
Inteligente, cultivate, iscusite, devotate, fermecătoare, libere, uneori lipsite de scrupule, toate au deținut roluri-cheie în putere, fie pentru că proveneau din familii de rang înalt, fie în urma căsătoriei, prin merite personale sau prin intermediul bărbaților care le iubeau.
Viețile acestora erau complicate, pline de aventuri, întâlniri, iubiri, studii, angajamente, relații la nivel înalt, intrigi, suferințe, tragedii, dar șionoruri, satisfacții, lux și plăceri – vieți trăite mereu cu determinare și curaj, uneori cu disperare, fără însă a se da bătute niciodată. Să aruncăm o privire rapidă asupra poveștilor lor de viață.
În primul rând, făcând o incursiune în lumea artei și a culturii, o întâlnim pe frumoasa Simonetta Cattaneo Vespucci, elogiată în scrierile celebrilor poeți Angelo Poliziano și Lorenzo Magnificul, pentru a-i menționa doar pe cei mai cunoscuți. Despre grația chipului și despre dulceața sufletului ei ne vorbesc picturile lui Sandro Botticelli, a cărui muză a fost Simonetta. Și chiar dacă nu a lăsat scrisori sau alte însemnări, cele ce i-au fost dedicate sunt suficiente pentru a-i contura un portret elocvent.
Multe versuri frumoase – poeme de dragoste și spirituale – au fost scrise de Vittoria Colonna, o poetă prin naștere și vocație, o femeie cu un farmec și o sensibilitate atât de mari, încât Michelangelo, despre care nu se cunosc alte povești de iubire, s-a îndrăgostit de ea la venerabila vârstă de șaptezeci de ani. Iubirea lor este una poetică, o armonie a sufletelor alese, înțeleasă de marii artiști.
Madame Émilie du Châtelet a fost în schimb un om de știință, lucru extrem de rar pe vremea aceea. Încă din copilărie, a fost fascinată de numere, ecuații și legile fizicii. Cea mai importantă contribuție personală este traducerea în limba franceză a lucrării lui Isaac Newton, Principia Mathematica, aducând un serviciu enorm lumii științifice. Mult timp, a fost iubita filosofului iluminist Voltaire, cu care a creat un parteneriat intelectual și sentimental extraordinar. Totuși, cea mai mare faimă a sa este legată de opera ,,Discours sur le bonheur” (Discurs despre fericire), un imn al bucuriilor, pe care le poate aduce cultura și studiul.
Madame Germaine de Staël, înzestrată cu un deosebit talent literar și scriitoricesc, o femeie de o inteligență extraordinară și un caracter imposibil, cu moravuri foarte libertine (a avut cinci copii cu patru bărbați diferiți), regina saloanelor pariziene, a fost exilată ulterior de Napoleon, care se temea de ea din cauza ostilității pe care influenta doamnă i-o arăta mereu, dându-și repede seama de planurile sale de putere. Germaine a călătorit prin toată Europa, fiind primită de regi și oameni de cultură. La Weimar, i-a întâlnit pe Goethe și Schiller, care au rămas plini de admirație și foarte impresionați deopotrivă de aceasta. Faimoasa ei carte, De l’Allemagne (Despre Germania), a făcut cunoscută Germania și literatura germană în Europa, în special romantismul, care s-a răspândit apoi cu rapiditate. Tot din lumea artei se remarcă și celebra Lady Emma Hamilton, muza inspiratoare a portretistului englez George Romney; prin inventarea attitudes, un gen artistic situat între actorie și dans, care i-a scos în evidență, pe lângă frumusețea sa extraordinară, și aptitudinile psihologice, dramatice și transformatoare, Emma a vrăjit regatul Napoli, unde a trăit, și apoi întreaga Europă. A fost iubitacelebrului amiral Horatio Nelson, căruia i-a dăruit o fiică. Viața sa se încheie în mod tragic și prematur, finalul unei vieți aventuroase și scandaloase, din multe puncte de vedere.
Apoi, vom descoperi povestea de viață a două doamne care au devenit celebre și puternice prin prisma bărbaților care le-au iubit: Madame de Pompadour, care timp de douăzeci de ani a fost favorita lui Ludovic al XV-lea, regele Franței; a reușit miracolul de a- și menține poziția, devenind și mai puternică, chiar și după ce povestea ei de dragoste cu suveranul se încheiase. O femeie fermecătoare și inteligentă, care a dat tonul în modă, a întreprins inițiative valoroase și a influențat în mare măsură alegerile politice și sociale ale regelui,deși nu întotdeauna în mod pozitiv. Și Joséphine de Beauharnais, marea iubire a lui Napoleon, acesta fiind îndrăgostit nebunește de ea. S-a căsătorit cu el pe când era Prim Consul, iar mai târziu a devenit împărăteasă a Franței și regină a Italiei. Împăratul Napoleon a fost nevoit să divorțeze de ea din rațiuni politice, deoarece nu i-a putut dărui moștenitorul mult dorit. Iar Joséphine și-a încheiat existența trăind retrasă, în stilul ei fin și elegant care a caracterizat-o întotdeauna.
Venețiana Caterina Cornaro a fost regină consoartă a Ciprului, prin căsătoria ei cu regele Iacob al II-lea, iar după ce a rămas văduvă de timpuriu, a mai domnit câțiva ani pe insula Venus. Constrânsă să abdice în favoarea Republicii Veneția, care o protejase întotdeauna, dar care dorea să controleze efectiv această insulă de importanță strategică, Caterina Cornaro s-a întors în Italia și a devenit ,,Domina” (doamnă) de Asolo, unde a creat o renumită Curte literară.
Isabella d’Este și Lucrezia Borgia, marchiză de Mantova și, respectiv, ducesă de Ferrara, au fost cumnate, Lucrezia căsătorindu- se cu Alfonso d’Este, fratele Isabelei, cel care îi va deveni cel de-al treilea soț. Nu au avut niciodată o relație ușoară din motive de gelozie.Femei inteligente și cu o voință impresionantă, cu caractere puternice, ambele au fost capabile, mai ales Lucrezia Borgia, care provenea dintr-o familie potentă și tulburătoare, să domine destine complexe, într-o perioadă dificilă și periculoasă. Amândouă au susținut artele și au făcut din micile lor regate locuri de o extraordinară dezvoltare culturală.
Anna Amalia de Saxonia Weimar, o figură simpatică și amabilă, a fost regentă a ducatului pentru fiul său Carl August, care avea doar doi ani la moartea tatălui său. Cu multă muncă și pricepere, a reușit să îl salveze din situația dezastruoasă în care îl găsise. După ce și- aîncheiat misiunea, și-a dedicat restul vieții culturii și artei. O lega o strânsă prietenie de J.W. Goethe, care a trăit la Weimar, îndeplinind funcția de ministru al fiului său, ducele. De asemenea, aceasta a fost protagonista unui neobișnuit turnir în Italia, despre care avem mărturii interesante.
Soarta Mariei Antoaneta, regina Franței, este cea mai crudă dintre toate cele ilustrate aici. Destinată să ducă o existență de basm în splendida Franță de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, avea să descopere ulterior pe pielea ei că luxul și confortul în care trăia contrastauputernic cu traiul poporului francez aflat în mizerie și că venise timpul pentru revolta a cărei victimă urma să fie. Deși complet nepregătită, a reușit să își înfrunte soarta cu curaj și demnitate. În ultimii săi ani – un detaliu mai puțin cunoscut – viața i-a fost mângâiată de o poveste de iubire, care a răsplătit-o pentru căsnicia nefericită pe care o avusese anterior și care fusese încheiată strict din rațiuni politice.
Continuăm, apoi, cu trei mari regine: Maria de Medici, Cristina a Suediei și Ecaterina a Rusiei. Maria de Medici a fost regină a Franței șiapoi regentă pentru trei dintre copiii ei, care au devenit, unul după altul, regi. A trăit în timpul războaielor religioase și, ca o adevărată discipolă a lui Niccolò Machiavelli, a lăsat o amprentă politică și culturală extraordinară asupra vremurilor sale. Cristina a Suediei, unica fiică a marelui rege Gustav al II-lea Adolf, a avut un destin aparte. Protestantă prin naștere, a devenit regină și a domnit timp de zece ani, apoi s-a convertit la catolicism și a abdicat, renunțând la tron. După multe peripeții, s-a stabilit la Roma, unde și-a creat propria Curte și și-a cultivat numeroasele interese culturale, artistice și ezoterice. A fost comentată îndelung pentru ambiguitatea privind inclinațiile salesexuale, totuși, a avut o mare iubire: cardinalul Decio Azzolino, care i-a fost alături în anii petrecuți la Roma.
Apoi, trei regine din vremuri mai recente de ale noastre: Elisabeta de Bavaria, Margherita de Savoia și Zita de Bourbon-Parma. Elisabeta de Bavaria, devenită celebră sub numele de ,,Prințesa Sissi”, a avut o viață destul de diferită de cea ecranizată în filme și televiziune. Împărăteasă a regatului Austro-Ungariei, cu vederi liberale, nu a fost de acord cu politicile soțului său Franz Joseph, nu a acceptat regulile de la Curte și a dus o viață rebelă. A pierdut doi copii, o fetiță de doi ani și moștenitorul Rudolf, care s-a sinucis în Mayerling împreună cu tânăra sa iubită. Elisabeta însăși a murit de mâna unui anarhist. Margherita de Savoia a fost prima regină a Italiei; a reușit să-l fascineze chiar și pe republicanul Giosuè Carducci și a fost caracterizată de Indro Montanelli drept ,,o mare regină”. Nici ea nu a fost scutită de tragedii și dificultăți, dar cu mare clasă a știut întotdeauna să meargă mai departe, conștientă de importanța rolului său într-o Italie recent unită, care își căuta propriul drum. Zita de
Bourbon-Parma a fost ultima împărăteasă a Austro-Ungariei. Ea a devenit împărăteasă în 1916, după începerea războiului mondial, când soțul ei, Carol, a urcat pe tron la moartea străunchiului său Franz Joseph, și a rămas pe tron doar doi ani, când, la sfârșitul conflictului, Austria s-a proclamat republicană. Și-a trăit îndelungata viață în exil, văduvă de timpuriu, cu opt copii mici, întotdeauna cu o demnitate excepțională, conștientă de rolul său primordial de mamă și de model de referință. Când s-a întors în Austria, după șaizeci de ani de exil, a fost primită ca o regină.
În fine, două femei care nu au fost regine prin naștere sau prin căsătorie, dar considerate regine datorită meritelor lor personale în sfera politică și socială: Eleanor Roosevelt, soția președintelui american Franklin Delano Roosevelt, a jucat roluri de mare importanță, fără a ține cont de poziția sa de soție, în domeniul drepturilor omului, în procesul de creare a Organizației Națiunilor Unite și în promulgarea legilor de protecție a femeilor muncitoare și a afro-americanilor. Președintele Harry Truman, care i-a succedat soțului ei, a inventat pentru ea expresia ,,first lady of the World” (prima doamnă a lumii). În cele din urmă, Golda Meir, prima femeie prim-ministru, și-acondus țara într-o perioadă de dificultăți și de crize internaționale deosebite. Datorită abilităților sale politice și a caracterului său hotărât, afost numită ,,singurul bărbat adevărat din Israel”. În ciuda acestei caracterizări, cu siguranță meritată, ea a reușit să-și păstreze întotdeauna o aură maternă. Este considerată una dintre cele mai importante personalități feminine ale secolului XX.. ,,Femeile puterii” prezentate aici au fost protagoniste ale marii Istorii, astfel că, lecturând această carte – plasată cronologic din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea – putem reconstitui evenimente istorice, politice, sociale, culturale și artistice de importanță majoră, atât din Italia, cât și pe plan internațional, și avem ocazia să reflectăm asupra lecțiilor prea des ignorate, pe care Istoria ni le oferă neîncetat. Femei iubite, detestate, admirate, invidiate, temute, criticate, imitate: o galerie de personaje extraordinare, așa cum nu se vor mai naște.
