Etichetă: divinatie

Prezentarea

Anticii observaseră efectele psiho-fizice ale contemplării suprafețelor strălucitoare și a excitării consecvente a imaginației, precum și îndepărtarea subiectului de el însuși. Această ipoteză

se potrivește, de asemenea, cu faptul că catoptromanția antică era independentă de orice ritual magic sau ceremonie religioasă.

ARMAND DELATTE

Citind scurta introducere a autorului, se descoperă că prezenta carte s-a născut ca o încercare de a-l contracara pe baronul Du Potet. Cel puțin în timp, această încercare a eșuat, deoarece prima ediție a lui Cahagnet a apărut doi ani mai târziu2. Se pare că acesta din urmă a fost acuzat de Du Potet că a folosit un medium pentru experimentele sale magnetice, lucru pe care, într-adevăr, l-a și făcut. Răspunsul lui Cahagnet a fost, în general, politicos, baronul fiind invitat să își vadă de treaba lui.

Abia în partea finală a cărții Cahagnet se oprește asupra lui Du Potet, afirmând că acesta nu a spus nimic care să nu fi fost deja spus în trecut și că a greșit când s-a prezentat ca un revelator al arcanei magice sau magnetice, în plus, cu un preț mare. Dincolo de aceste certuri meschine între personalități care au marcat epoca în care au trăit, cartea pe care o prezentăm aici – și pe care am oferit-o într-o versiune redusă, limitată la primele trei capitole3, referitoare la oglinzile magice – este dezvoltată după modelul unei conversații între două persoane: un prieten al autorului, Gustave, care pune întrebările, și autorul, Alphonse, care răspunde. Un model care a avut exemple notabile și ilustre în trecut; este suficient să amintim celebrele Conversații ale contelui de Gabali pe tema spiritelor elementare.

§§§

Prima urmă istorică a utilizării instrumentelor care reflectă lumina soarelui (dar uneori și pe cea a lunii) în scopuri magice sau divinatorii este atestată în Grecia antică, secolul al V-lea î.Hr., poate pentru că oglinda este un artificiu tehnic care permite reproducerea fenomenului natural al oglindirii în apă, iar grecii, după cum se știe, au fost inventatorii acestei tehnologii în Occident. Într-un pasaj din Acarnienii a lui Aristofan, se menționează folosirea stropirii cu ulei pe un scut de bronz pentru a avea o viziune a evenimentelor viitoare datorită refracției luminii. Cercetătorul belgian Franz Cumont a avansat suspiciunea că oglinzile magice ar fi fost, de asemenea, niște curioase discuri de teracotă găsite în săpăturile arheologice din Taranto – numite tehnic oscilla, deoarece erau atârnate și se puteau balansa ca niște penduluri – care, odată făcute strălucitoare, puteau acționa ca oglinzi ieftine. Nu este exclus ca aceleași oglinzi etrusce celebre să fi fost folosite în scopuri magice, deși nu există informații în acest sens. Egiptenii foloseau, de asemenea, oglinzi, deoarece ankh-ul care este atât de des văzut ținut în mâna multor statui de femei și zei nu ar fi de fapt altceva decât o oglindă portabilă, dotată cu un mâner. Oglinzile magice erau, de asemenea, utilizate pe scară largă în China și Japonia. Cert este că, în mod tradițional, oglinda era folosită pentru operațiuni de magie naturală, cum ar fi căutarea unui iubit sau lansarea unei vrăji, prin simpla concentrare asupra ei4.

Conform tradiției grecești, oglindirea în apă inducea viziuni și putea fi periculoasă, atât pentru că puteai fi capturat de nimfe, cât și pentru că riscai să-ți pierzi individualitatea în fluxul lumii formelor în curs de elaborare. Acest din urmă eveniment a fost deja simbolizat de orfici prin mitul copilului Dionysos, dezmembrat și sfâșiat de către Titani datorită unei oglinzi, cu care aceștia îl distraseră pe tânărul zeu. Oglindirea era de fapt o interdicție pitagoreică expresă. Un caz atestat a fost cel, potrivit lui Plutarh, al unui anume Eutelidas, care s-a autohipnotizat și a murit de epuizare, deoarece nu a mai fost capabil să se recupereze. Dar cel mai cunoscut caz este mitul lui Narcis, care s-a înecat într-un râu pentru că a vrut să se reflecte în apele acestuia. Anumite animale, cum ar fi caii, riscau de asemenea să se înece, oglindindu-se în apă, potrivit scriitorului roman Columella. Așadar, oglinda ar putea fi o modalitate de a scăpa de astfel de pericole. Dar aceasta este o pură… speculație, deoarece oglinda ca instrument nu este lipsită de pericole, atât de mult încât mulți – mai ales în lumea arabă – au recurs la folosirea unor mediumuri, de obicei copii, pentru a se uita în ea și a li se raporta ceea ce vedeau. Într-adevăr, se pare că practicarea palmomanției și a onicoscopiei (privirea într-un lichid ținut în palmă sau pe unghii) era o activitate rezervată tocmai mediumurilor. Anticii considerau că tinerii erau mai potriviți decât adulții pentru divinație, deoarece erau mai puțin „contaminați” din punct de vedere psihic, dar daunele nervoase și psihice care rezultau dintr-o astfel de constrângere erau recunoscute de cei care comandau divinația și care, uneori, luau măsuri de precauție pentru a nu-și afecta prea mult mediumul.

CAPITOLUL 1

Conceptul de divinație și în special de divinație cleromantică (cu ajutorul sorților)

Locuri și rituri

Divinația are ca domeniu tot ceea ce spiritul uman nu poate cunoaște numai prin forțele sale, în primul rând vii­torul – când ocolește o predicție rațională – și în al doilea rând prezentul și trecutul, în ceea ce este inaccesibil oricărei investigații obișnuite.

Divinația răspunde nevoii spirituale a omului de a dori să arunce o privire în adâncurile misterioase ale realității unde alte mijloace sunt neputincioase, pentru a-și planifica acțiunea.

Un studiu superficial al divinaţiei arată că aceste ştiinţe „supranaturale” (de fapt, raționamentul divinatoriu se bazează pe un silogism care pleacă de la presupuneri ce nu pot fi dovedite științific) în antichi­tatea greco-romană au fost mai des aplicate la investigarea trecutului sau prezentului decât a viitorului pentru a cunoaște cauzele ascunse (sacrilegii, crime…) ale anumitor efecte (ciuma, foamete…) și abia ulterior a fost aplicată citirii viitorului. De pe vremea lui Cicero, divinația era definită în primul rând ca „presentimentul și știința lucrurilor viitoare” (Cicero, Despre divinație – De divinatione, I, 1).

Tot Cicero, în aceeași lucrare, spune că sunt două feluri de divinație, una este încredințată tehnicii, cealaltă naturii, adoptând astfel împărțirea științei divinației după schema greacă care făcea distincție între divinația artificială, care a constat în divinația conjecturală a semnelor exterioare (tunetul, zborul păsărilor, ficatul, sorți și cărțile oraculare…), și divi­nația naturală sau intuitivă, unde o forță interioară mișcă sufletul celui care acționează ca un oracol și îl conduce la profeții atât în ​​formă oraculară (pythia*, sibile*…) cât și prin intermediul scrierilor: de exemplu, sibila Dodona din Epir și-a scris versurile profetice pe frunzele stejarului sacru.

„Sorții” lui Astrampsicus (secolul al III-lea d.Hr.), aici tradusă pentru prima dată în română, aparține acestei prime categorii care, dacă vrem să fim pedanți, mai poate fi subdivizată, pe baza a ceea ce spune gramaticul* Servius (Ad Aen., III, 246), în divinație oblativă, când semnele sunt oferite de ele însele (prodigii, fapte prodigioase care corespund acelei ramuri a Disciplinei Etrusce numită ostentaria în care fenomenele prodigioase au fost catalogate și interpretate prin cărțile speciale numite ostentaria), iar în divinația impetrativă, când semnele sunt obținute în urma unei cereri (în acest caz ornitomanția, hepatoscopie, brontomanție, ceraunoscopie, respectiv divinație prin zborul păsării, examinarea ficatului, examinarea tunetului sau fulgerului…).

Unei anumite ramuri a divinației impetrative aparține cleromanția (cleros = soartă), divinație prin loturi, unde litere, cuvinte, fraze întregi sau chiar versuri în metrică sunt scrise pe materiale de diferite tipuri (lemn, metal, piatră…) și forme (zaruri, benzi…) și, prin intermediul unei mișcări mecanice de extracție, oferea răspunsul. Aceasta este o metodă străveche de divinație care își are originea în șamanismul propriu fiecărei perioade și loc: ne gândim la astragali (oasele cleromantice) amestecate în coiful lui Agamemnon pentru a scoate la iveală numele războinicului care trebuie să-l provoace pe Hector (Homer, Iliada, VII, 175 de ex.).

Astragali, oasele picioarelor animalelor sacrificate, caprelor sau oilor, care se află în apropierea călcâiului, aveau o formă practic cubică și erau folosite ca zaruri de joc. În baza suprafeței convexe și concave particulare, acestea nu necesitau semne de numerotare, ca la zarurile de joc, deoarece numerele 1, 3, 4, 6 erau atribuite în mod convențional fiecărei suprafețe concave particulare, în timp ce numerele 2 și 5 erau în mod convențional atribuite celor convexe, care corespundeau literelor individuale și influenței zeităților individuale. Numărul 6, de exemplu, era considerat numărul lui Venus!

Și în Delfi, loc sacru în care predomina divinația mantică sau naturală, exista o formă de divinație cleromantică: se pare că erau pietre cu litere cioplite (zaruri) care erau aruncate pe altar în caz de neclaritate a unui oracol amfibologic (adică a dat simultan un răspuns și opusul acestuia) să decidă care dintre cele două sensuri posibile ar putea avea răspunsul dat de oracol.