Publicat pe de

Nicolae Iorga – O viață de om

I.

Orizonturi moștenite.

A scrie o autobiografie – și m-am gândit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe care i-ai prins printr-o singură latură, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atâtea altele, a putut fi deformată de timp? Oameni care n-au avut o viață publică și care nu sunt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gândul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creând ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinței și adesea invidiei și răutății sale? Dacă vorbești de oameni încă vii – și ce repede ne trecem, ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei! – atingi lucruri care-i dor – și de ce ai adăuga la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nicio datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la care vin și de aceia care au stat lângă mine, au trăit cu mine, de aceia care au plecat de la mine? Față de oricine te-a iubit datorezi cea mai desăvârșită discreție: acestea sunt lucruri care nu se scot în piață.

Că era altfel odinioară, aceasta se datorează unei naivități pe care noi n-o mai avem, unei simplicități de viață tipică și unei apucături de spirit care tipiza și locurile deosebite, așa încât o viață de om se deosebea de alta numai prin nume, date și câteva anecdote, fără a te cufunda până în adâncul care simte, pe care-l doare. Iar, dacă e vorba de morți, de aceia care nu se pot apăra și pe care, cum sunt oamenii, nu-i nimeni care să-i poată apăra, apoi cu câtă precauție, pioasă și față de cei mai răi dintre cei răi, trebuie să te apropii de o viață pe care, cum de obicei se ascunde de fiecare o parte din el însuși, care, fiind cea mai smerită, poate să fie și cea mai bună, nu este de loc sigur că i-ai înțeles cu adevărat! și, de fapt, oare în fundul nostru al tuturora nu este același om bun, făptură a puterilor pe care, oricum Ie-am numi, tot nu le pricepem, care zace uneori, din vina lui și mai ales a atâtor altora, necunoscut până la moarte și care s-ar fi putut ghici doar, o clipă care nu se întoarce, clipă nepăzită, printr-un zâmbet sau printr-o lacrimă?

Dar de tine poți vorbi, de tine într-o anume privință. Te cunoști prea bine ca să te poți lăuda prea mult. Ai atâta milă de tine ca să nu te înfățișezi mai rău de cum ești. Împrejurări ca ale altora, de ce le-ai mărturisi? Împrejurări ca ale nimănui, ele sunt adesea în domeniile unde nimeni n-are voie să se uite. De ce ne-am scoate în vitrină fericirile, care și câte au fost, de ce ne-am striga în piața cască-gurilor sfintele noastre dureri?

Dacă ai văzut fapte istorice, ai obligația să le păstrezi în forma în care ți s-au înfățișat ție. A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăuga cu ce ai aflat e o obligație pentru fiecare, rămânând ca aceia care pot scrie să adune ce au aflat de la cine poate numai vorbi. Dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate, trebuie să iasă la iveală. Anume felul cum, din ce a văzut, din ce a citit, din ce s-a prelucrat în el însuși, pe căi misterioase a alcătuit ființa lui morală. Mai ales dacă aceasta a tăiat brazde și a lăsat urme, chiar dacă acelea mai curând sau mai târziu se acoperă ca valurile pe fața Mării.

E, în acest caz, o istorie de idei, și ideile merită a fi știute, în originea și dezvoltarea lor.

În ce putem, în ce facem e atât care vine din ce ne înconjoară. Și cel mai mândru, mai sigur de sine, prostul care este îngâmfat ori pretențiosul de genialitate care crede că toate pleacă de la el încă nu-și poate ascunde sau, dacă i se pune în față, n-ar cuteza să tăgăduiască tot ceea ce-i vine de la atâți oameni ca dânsul, mulți tocmai cât dânsul și unii mai mari decât dânsul, care i-au stat împrejur, de la acea vastă umanitate risipită pretutindeni, acel eter uman umplând toate spațiile în care oricine își lasă partea, fie ea și cât de mică.

Dar atât n-ajunge pentru a înțelege tot ce avem în noi străin. „Străin” e un fel de a vorbi și nu cel mai bun, căci niciun om nu e străin cu totul de tine și nici tu nu poți fi străin de nimeni, nici de acela, pe care, din vina lui sau și din vina ta, ajungi pentru câtva timp – cine ar putea spune pentru totdeauna? – a-l disprețui ori a-l urî mai mult. Mai trebuie ceva, așa de puternic și așa de plin de mister, care e omul dinaintea ta, omul de la care vii și care, prin figuri pe care le-ai văzut, prin altele care n-au trecut niciodată înaintea ta, se înfundă în adâncul vremilor până se pierde în nesfârșirea lor: părinții, moșii, strămoșii, viața pe care ai fost chemat s-o duci mai departe.

De la ei vine ceva mai scump decât toate moștenirile materiale, mai greu de purtat decât toate sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decât toate pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii și mii de experiențe, care ajunge până la tine, omul de azi. Ceva care abia poți să-l înfrânezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci morții nu se dau morți. Ceva care în ceasurile în care nu e nimeni viu care să-ți stea alături dă puterile pe care le păstrează partea aceia singură care continuă viața lor, ca s-o păstreze măcar cum a fost, dar și s-o înalțe și, pentru păcatele lor, s-o ispășească.

Ei, înaintașii, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri și putințe de fapte.

I-am simțit totdeauna în mine și cu mine, și, dacă am făcut și vreun lucru bun, lor l-am închinat în partea care lor ii revine, întocmai așa cum plugarul antic depunea o parte din rodul câmpului sau al turmei înaintea icoanei zeului. Căci ei, antecesorii, sunt zei, zeii noștri ocrotitori pe căi pe care conștiința noastră trebuie să le aleagă, căci ele viii de la mulți din ei fi sunt așa de deosebite adesea cum ei au fost deosebiți.

Am învățat multe lucruri pentru care nu eu mi-am ostenii mintea. Am ajuns a înțelege și a vorbi ușor limbi pentru că ei le-au vorbit, am găsit în mine, pentru idei, un fir înnodat de dânșii, pe care n-aveam decât să-l duc înainte. Simțiri izbucneau la anume momente în mine pe care ei le plătiseră prin suferințe pe care nu le-aș fi putut bănui altfel. M-am oprit ca înaintea unor lucruri familiare în fața unor realități care erau ale mele, pentru că ei le trăiseră.

Am fost născut cu orizonturi depărtate în spațiu și în timp, cu prevestiri de străinătăți din fundul lumii și cu viziunile unui trecut din adâncul vremilor.

După mamă, eram și din acel Bizanț nou pe care, când îl batjocorim, îi zicem Fanar, dar care e tot vechiul Bizanț, cu mai multă apăsare și suferință. Arghiropolii au fost mari Dragomani ai Porții și la 1818 au trecut dreptul lor la Domnia Moldovei și a Țării-Românești celor patru familii cu mai multe drepturi în schimbul unei pensiuni care i-a dus, cu toată această glorie efemeră a întregului grup de familii vechi sau adoptate prin înrudire de cele vechi, în tragedia grecească de la 1821. Fiul unuia dintre dânșii a trecut în Rusia, și odrasla lui, Ioan, crescut în școala militară împărătească, a intrat ca tânăr ofițer în Moldova la 1828. Aici a rămas, luând în căsătorie o Româncă și întemeind o familie care, prin vicisitudinile curioase ale sorții, a ajuns să se cufunde și să rămână în viața satelor. Căci fiul din a treia căsătorie cu o săteancă de pe restul lui de moșie de la Cucii Romanului al lui Gheorghe Arghiropol, micuțul meu bunic roșu la păr, cocoșat dintr-un accident de copilărie, voluntar și dușman al lumii care nu prețuia pe cel fără cultură mai înaltă și fără talente, e azi un bun gospodar îmbrăcat moldovenește, un boier bizantin cu suman și ițari pe pământul pe care singur ca un adevărat cuc se stinsese la peste șaptezeci de ani, noaptea, de oprirea inimii obosite, cel ce mai dăduse călare o raită prin locurile care odată până în fundul zării fuseseră ale lui și era acum numai un răzeș sărac.

De la dânsul și de la ai lui îmi vine ce e mai istoric în ființa mea. Prin ei înțeleg istoria așa cum aș fi văzut-o, simțindu-mă tovarăș, rudă, prieten, uneori complice cu toți aceia a căror viață o scriu. Din cauza lor am intrat în viața politică, deși târziu, așa cum intru într-o odaie cunoscută, fără trufie și fără sfială. Le mulțumesc că în sufletul meu nu e nimic de parvenit, că mă uit drept în fața oricui, că sunt gata să arunc totul pentru un scrupul de onoare, că nu îndur ofensa de la nimeni, că ea mă face să sângerez și-mi cere s-o plătesc. Lor, Arghiropolilor constantinopolitani, a căror spiță merge până la Împăratul din veacul al XII-lea, aceia ce îl făcea pe micul moșier de la Cuci să-și boteze copiii: Constantin, Manuil și Zoe.

Ioan Arghiropol luase pe o Miclescu, de la Bogdana din Tutova. Vechiul neam ale cărui origini se pot urmări până la 1600, neam care a dat boieri de Sfat domnesc și Mitropoliți, ca Sofronie, unchiul lui Gheorghe, și Calinic. „Iaca”, bunica mamei mele, aceia care în parte a crescut-o, era din boierimea cea mai înrădăcinată a țării.

De la dânșii, și de la alții veniți la mine prin mama mamei mele, am acea simțire pentru tot ce se leagă de acest pământ, făcând din scrisul meu, în fiecare clipă când ating acest trecut, un omagiu lor și în același timp o – recunoaștere a tot ceea ce mă leagă de iubita mie istorie a Moldovei noastre.

Gheorghe Arghiropol a luat în căsătorie pe fata frumoasă, fină, șubredă de sănătate, căci alinia cu piciorul a Marelui Vornic Iordachi Drăghici, luptătorul pentru drepturile micii boierimi moldovene la 1822, promotorul, cu cumnatul său de origine munteană, Bucșănescu, al constituției de la 1822.

Împotriva unor calomnii de furioasă ură politică, care căutau să scadă pe „ciocoiul democrat”, făcând dintr-însul nu știu ce plămădeală de Armean și Evreu din Focșani – și cum oare pe acele vremuri putea ajunge cineva în fruntea boierimii celei mai vechi, cum l-ar fi recunoscut public ca ramură înstrăinată din neamul lor Filipeștii munteni? –, Iordachi, Ban, Spătar, Vornic, sfetnic al Domnului pământean Ioan Sandu Sturza, venea din apriga boierime munteană, între care Filipeștii lui au fost cei mai neastâmpărați și mai dârji.

De la aceștia simt în mine porniri de luptă pe care în totdeauna le regret: de la acești ce fac și răstoarnă Domni, totdeauna sinceri și fără niciun interes. Dar de la ei mai am și alte însușiri pe care nu le-am câștigat prin munca mea.

Iordachi Drăghici a luat în căsătorie pe Maria Nacu. Dar Năculeștii, dintre care unul, colonel al lui Gheorghe Ștefan cel pribeag la Stettin în Pomerania, Teodor-Toderașco, fost Vornic de Câmpulung, a fost și sol la Ludovic al XIV-lea pentru Domnul său sărac și singur, vin, pe moșia lor de lângă Podul Iloaii, Lunganii, din Costea Viteazul, boier al lui Alexandru-cel-Bun, Maramureșean din ai descălecării.

Și cum să nu fiu „romantic”, precum mi se aruncă în față cu o brutalitate de rândaș, de cine știe ce abia inițiat în istorie, care e o artă, cum să nu fiu astfel atunci când trece sub condeiul meu acea istorie a vechii Moldove în care neamul meu se suie așa de sus pentru ca, și prin, Arghiropoli, continuatori prin căsătorie ai Mavrocordaților, iar aceștia prin femei mlădiță a însuși lui Alexandru-cel-Bun, să simt în mine zvâcniri a căror origine mă sfiesc să o spun?

Dar Drăghiceștii au scris, și Elena, mama mamei, a tradus Adolphe a lui Benjamin Constant și altă literatură franceză, cu care din nenorocire s-au învelit mai târziu gavanoasele acasă la noi.

Și astfel nu scriu din ambiție – adesea-mi ascund cărțile și nu-mi place a vorbi de ele –, ci din impulsul cu neputință de înlăturat al tradiției, care vine de la această femeie, moartă tânără după despărțirea, voită de ea, de un soț care nu-i înțelegea nevoile de o viață culturală, cu dus la teatru, cu lecturi, cu luxul cuvenit „unei fete de Vornic Mare” – și soțul răspundea, spune actul divorțului: „și fată de Domn să fie, soț îi sunt și trebuie să mă asculte”.

Vin, în acest domeniu întreg de spre partea mamei, care a moștenit iubirea nesfârșită a cititului prin care la nouăzeci și doi de ani, când ochii se trudesc a prinde două slove, își mângâie adânca bătrânețe lipsită aproape cu totul de dumnezeiescul dar al auzului și care, cu o creștere de pension polono-francez și un singur drum împreună cu tatăl meu bolnav la Töplitz în Boemia, s-a încumetat a traduce și din nuvelele lui Alfred de Musset.

Neamul lorguleștilor, și el acoperit de injurii, care pesemne ni se cuvin din neam în neam, acești „Bulgari” ai calomniatorului Sion de pe la 1850, au un început pe care-l arată icoana de argint păstrată azi de fiul meu Mircea și documentul distrus de ocupația germană din casa mea de la Văleni. Oameni din Pind, de la Adriatica, și-au trimis pe la 1760 odrasla în Botoșani ca negustor, numele românesc, din Gheorghe, arătând de ce neam se țin, iar porecla de Galeongiul, marinar al flotei imperiale turcești, dovedește calitatea de ostași liberi, nu raiale ca Grecii de pe continent și Slavii.

Răsăritul, cu soarele lui cald, cu albastra lui mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânc ai mei, și, cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să am moșioara mea la Santi Quaranta în față cu vechea Corciră, picioarele-mi vor atinge poate un pământ cunoscut strămoșilor.

Neamul Iorga a ajuns adânc înrădăcinat în Botoșani, Manolachi Iorga sau Gheorghiu, a cărui casă de bogat comerciant o are azi d-na Saint-Georges și în care nu odată am simțit alunecând prietenește umbrele alor mei, a fost efor al negustorilor pământeni și – ciudată potrivire, – acestui „cinstit bătrân”, spune actul constituțional al orașului, i s-a încredințat păstrarea Arhivelor botoșănene. Fiul lui, Costachi, care avea și un frate, Iancu, de o tristă viață, dar un om nesfârșit de bun, acest Costachi, avocat, cu studii făcute, se pare, la Viena, a fost tatăl a mulți fii și fete, dintre care unul, moștenind profesia săracă de avocat, iar nu îmbogățitorul negoț, a fost Nicu Iorga, tatăl meu.

Ai Galeongiului au fost buni gospodari, făcând ceva din nimic, și iubirea mea nesfârșită pentru orice palmă de pământ al meu, prietenia cu fiecare mugur și fiecare colț de iarbă, patima de a răscoli țărâna, încântarea privirii florilor pe care nu mă îndur a le culege, de la dânșii vin, de la acești harnici și economi Balcanici, care n-au iubit numai banul negoțului lor.

Dar Galeongiul a luat pe Românca Ecaterina din icoana de la 1770. Fiul lui a fost soțul Zeiței Costea și fiul Zoiței a luat pe Maria Bucur, din neamul brăniștean dintre Prut și Jijia.

Răzeși, urmași și reprezentanți, apărători ai tradiției. Și, când, împotriva scrântelii modelor și inovațiilor vane, ridic steagul unei culturi strecurate și limpezite prin sita deasă a cumințeniei generațiilor, nu mă lupt eu, ci voi, Costești și București, oameni care n-ați știut decât drumul fără primejdie al experienței învățătoare și ați făcut cu gândul vostru smerit ce ați făcut și cu brațele ducând mai departe prin adâncul codrilor drumul pe care l-a tăiat inițiativa celor dintâi strămoși.

Publicat pe de

Visul unchiului – Feodor Dostoievski

CAPITOLUL I

Maria Alexandrovna Moskaleva este, fără doar și poate, prima printre cucoanele din Mordasov: în asta nu încape nicio îndoială. Se poartă așa, parcă n-ar avea nevoie de nimeni, ci, dimpotrivă, toată lumea ar avea nevoie de dânsa. Ce-i drept, n-o iubește aproape nimeni, ba chiar foarte mulți o urăsc din fundul sufletului. În schimb, toți o privesc cu teamă — tocmai ceea ce dorește și ea. Asemenea cerință sufletească este o dovadă de înaltă politică. De ce, de pildă, Maria Alexandrovna, căreia strașnic îi plac clevetirile și care e în stare să nu închidă ochii toată noaptea dacă în ajun n-a aflat vreo știre proaspătă, — de ce ea, cu toate acestea, știe să se poarte astfel, încât, uitându-te la dânsa, nici prin cap nu-ți trece că o cucoană așa de distinsă ar putea fi cea mai mare bârfitoare din lume sau cel puțin din Mordasov? Dimpotrivă, ai impresia că clevetirile ar trebui să se risipească în prezența ei, iar calomniatorii să roșească și să tremure ca niște școlari în fața domnului profesor, convorbirea urmând să se desfășoare numai într-o înaltă atmosferă spirituală. Ea cunoaște, de pildă, niște lucruri atât de grave și de scandaloase pe seama unor persoane din Mordasov, încât, dacă le-ar povesti cu un prilej potrivit și le-ar dovedi așa cum știe numai ea să dovedească, în Mordasov s-ar dezlănțui, un cutremur asemenea aceluia de la Lisabona. Totuși Maria Alexandrovna e foarte discretă în privința acestor secrete și nu le povestește, să zicem, la o adică, decât prietenelor celor mai apropiate. Se mulțumește numai să sperie, să facă o aluzie precum că ar fi în cunoștință de cauză, dar preferă să-l țină pe domnul sau doamna cutare într-o spaimă permanentă decât să le dea lovitura de grație. Asta înseamnă într-adevăr să ai minte, să posezi tactică! Maria Alexandrovna se distingea totdeauna în mijlocul nostru prin ireproșabilul ei comme il faut (așa cum trebuie – expresie franțuzească folosită aici în sensul de comportare onorabilă în societate), pe care toți îl iau drept exemplu. În privința acestui comme il faut, ea n-are rival în Mordasov. Știe, de pildă, să ucidă, să sfâșie și să nimicească numai printr-un cuvânt pe o rivală — fapt pentru care suntem gata să depunem mărturie. Își ia în același timp o înfățișare ca și cum nici n-ar fi băgat de seamă cum i-a scăpat cuvântul cu pricina. De altfel, se știe că asemenea trăsătură este apanajul celei mai înalte societăți. În figuri de soiul acesta ea îl întrece până și pe faimosul Pinetti (scamator italian). Are relații înalte. Mulți dintre vizitatorii Mordasovului au plecat încântați de felul cum au fost primiți de dânsa, cu care au purtat ulterior chiar corespondență. Cineva îi dedicase și niște versuri, iar Maria Alexandrovna le arăta cu mândrie tuturor. Un literat, în trecere prin Mordasov, i-a închinat o povestire pe care a citit-o la serata ei — ceea ce a produs un efect extrem de plăcut. Un învățat neamț, sosit anume din Karlsruhe ca să studieze o specie deosebită de viermișori cu cornițe prăsiți în gubernia noastră și care a scris despre viermișorii aceștia patru volume in quarto (De dimensiunile unui sfert de coală), a rămas așa de fermecat de primirea și de amabilitatea Măriei Alexandrovna, că până astăzi poartă cu dânsa o corespondență respectuoasă și de o înaltă ținută morală tocmai din Karlsruhe. Maria Alexandrovna a fost comparată chiar, într-o anumită privință, cu Napoleon; se înțelege că o cam luau la vale dușmanii săi, mai mult de dragul caricaturii decât al adevărului. Deși recunosc întru totul ciudățenia unei asemenea comparații, îndrăznesc să pun o întrebare nevinovată: spuneți-mi, vă rog, de ce lui Napoleon începuse să i se învârtească în cele din urmă capul, când se cocoțase prea sus? Apărătorii vechii dinastii (legitimiști, adepți ai dinastiei Bourbonilor) puneau acest lucru pe seama faptului că Napoleon nu numai că nu se trăgea dintr-o familie domnitoare, dar nici măcar nu era gentilhomme de viță (nobil). De aceea se speriase mai apoi de propria-i înălțime și-și adusese aminte de adevăratul său loc. În pofida umorului vădit, stârnit de această presupunere, care ne face să ne gândim la cele mai strălucite timpuri ale curții franceze de altădată, îndrăznesc să adaug, la rândul meu: de ce Măriei Alexandrovna, niciodată și nici într-un caz, nu i se va învârti capul și va rămâne totdeauna prima printre cucoanele din Mordasov? Au fost, de pildă, împrejurări când toată lumea spunea: „Ei, ce atitudine are să ia acum Maria Alexandrovna, în condiții atât de grele?” Dar împrejurările acestea dificile veneau, treceau și — basta! Toate rămâneau bune, ca mai înainte, ba chiar aproape mai bune decât mai înainte. Așa, toți își amintesc cum soțul său, Afanasi Matveici, își pierduse postul datorită incompetenței și inteligenței sale reduse, stârnind mânia unui revizor care sosise în inspecție. Toți credeau că Maria Alexandrovna se va pierde cu firea, că va începe să se umilească, să se roage, să implore; într-un cuvânt, să-și plece grumazul. Nimic din toate acestea: Maria Alexandrovna înțelese că nu putea căpăta nimic prin rugăminți și își potrivi treburile în așa fel, că nu-și pierdu câtuși de puțin trecerea în societate și casa ei a continuat să-și păstreze primul rang în Mordasov. Anna Nikolaevna Antipova, nevasta procurorului, dușmanca înverșunată a Mariei Alexandrovna, deși prietenă în aparență, începuse chiar să-și trâmbițeze izbânda. Dar când își dădură seama cu toții că Maria Alexandrovna cu greu își poate pierde cumpătul, pricepură că poziția ei în societate era înrădăcinată mult mai adânc decât crezuseră ei înșiși la început.

Publicat pe de

Sub cerul liber – Cătălin Deacu

Ella Leicescu, femeie, 32 de ani

Rep.: De unde vii și cum ai copilărit?
E.L.: M-am născut în Târgu Secuiesc. Apoi, am fost transferată la casa de copii. Am fost abandonată.
Rep.: Familie de secui?
E.L.: Mă crezi că nu prea știu. Știu că sunt unguroaică. Dar mai multe…
Rep.: Dar părinții tăi, după ce te-ai născut, te-au abandonat imediat sau cum?
E.L.: Nu. M-am născut cu probleme de inimă. După ce au aflat că sunt bolnavă de inimă m-au lăsat la spital. După aia, pe la vreo 2-3 ani, am ajuns în Buzău la o casă de copii. Este o organizație non-guvernamentală. Bine, nu aparține de stat, nu are nicio treabă. Au trăit numai din sponsori.
Rep.: Dar cine te-a transferat de la spital?
E.L.: De la spital, am mai stat la creșă, în Târgu Secuiesc. După, din Târgu Secuiesc, au venit cei de la fundație. Au deschis fundația în 1995 și când au deschis centrul ăsta ne-au adus pe noi. Am fost vreo 25 de copii care toți acum au crescut mari, sunt la casele lor. Toți au ajuns bine.
Rep.: Cât timp ai stat la acest centru în Buzău?
E.L.: Până la 22 de ani, până mi-am terminat școala. Am început să lucrez, tot ei mi-au oferit chirie. Deci viața mea la ei a fost foarte, foarte, foarte bună!
Rep.: Tu ai făcut școala în Buzău. Ai terminat și liceul?
E.L.: Da. După aia m-am angajat. Am stat patru ani tot la ei. Au deschis un after-school. Am lucrat patru ani cu copii. Am făcut cursuri. Mi-au făcut pregătire pentru a lucra cu copii. Eram îngrijitoare. Făceam lecții cu ei, excursii, multe.
Rep.: Îți plac copiii?
E.L.: Mmm… Acum, dacă s-a nimerit, trebuia să fac asta…
Rep.: Părinții, i-ai cunoscut vreodată?
E.L.: La vârsta de 17 ani am fost să îmi cunosc părinții. Era doar tatăl meu, cu un frate de-al meu. Mă așteptam să fie și mama mea. Mama mea nu era acasă. Tatăl meu avea probleme cu alcoolul.
Rep.: Când l-ai văzut pe tata, cum era?
E.L.: Era înalt, brunet. Semăna foarte bine cu mine. Era în stare de ebrietate. Mi-a părut foarte rău că nu aveam ce să vorbesc cu el. Începusem să-i pun întrebări, de ce m-ai lăsat? De ce m-ați lăsat? Unde este mama? Și el mi-a spus, păi da, dar erai bolnavă de inimă. Păi și dacă eram bolnavă de inimă, de ce nu veneați măcar să mă vizitați? Păi nu, că n-am avut bani. Și l-am întrebat, dar pentru băutură poți să ai, nu? Cică nu, că muncește băiatul meu. Păi de ce îl pui tu pe băiatul tău să muncească pentru tine? Stând de vorbă cu tatăl meu intră fratele meu pe ușă și când m-a văzut imediat m-a luat în brațe. Și mi-a zis, nu mă lăsa aici, că nu pot să stau cu tatăl meu. Terminase opt clase și voia să meargă la liceu, dar nu avea bani. M-a rugat să îl iau cu mine. I-am spus că într-o zi o să vin să-l iau. Și chiar vreau să-l iau.
Rep.: Ce s-a întâmplat după?
E.L.: După am venit în București în căutarea unui nou loc de muncă. A fost o perioadă foarte grea pentru că nu știam Bucureștiul, nu știam drumul, cu RATB-ul, cu toate astea. Mă angajasem. Totul a fost bine până am dat de un băiat. Prima mea relație, cum ar veni. De atunci a început calvarul. Asta a fost acum 12-13 ani. Nici acum nu am uitat, zici că s-a întâmplat ieri. Am stat ce am stat cu el și la un moment dat, dacă a văzut că nu mai erau bani în casă, a început să mă oblige să mă culc cu băieți. Am fost și sechestrată și mai multe.

Publicat pe de

Graal simbol milenar

GRAALUL ÎN CONTEMPORANEITATE

În partea de final a Introducerii sale la lucrarea Il Graal. I testi che hanno fondato la leggenda (Graalul. Textele care au stat la baza legendei), cercetătorul relatează cum o mare parte a literaturii contemporane a preluat Graalul ca un simbol negativ sau cu diverse nuanțe exegetice. Să ne gândim, în primul rând, la reprezentarea luciferică a simbolului, apărută în Roi Pêcheur al lui Julien Gracq din 1948. Aici, faptul că Parsifal nu a răspuns la întrebarea inițiatică, nu indică eșecul Cavalerului, ci, dimpotrivă, atestă renunțarea acestuia la „anihilarea mistică în Abis”, în numele revendicării individualității umane, trăită în dimensiunea limitei și a finitului. Mitul Graalului devine, în termeni definitivi, un mit „iraționalist” în paginile Cavalerului inexistent al lui Italo Calvino. Aici, descrierea „Cavalerilor Graalului” (scriitorul adoptă, nu întâmplător, grafia wagneriano-germanică a numelui, cu scopul de a se opune acestuia) devine o „parodie a oricărei forme de comuniune mistică cu întregul”. Rătăcirea Cavalerilor în pădure capătă trăsături somnambulice, în timp ce imobilitatea regelui este o mărturie a imposibilității întoarcerii sale. Contrabalansul voinței caricaturale a lui Calvin poate fi găsit, sugerează Zambon (cecoincidență!), în „interpretarea războinică și ‘ghibelină’ a mitului elaborată de Evola în Misterul Graalului” și, evident, după parodia Cavalerilor, Calvin urmărește glorificarea Curvaldiei, tărâmul unde domnesc libertatea și egalitatea.

Cu o claritate și mai mare, această lectură reapare în Pendolo di Foucault (Pendulul lui Foucault) de Umberto Eco. Graaluleste plasat, de către semiologul piemontez, în centrul „Planului”, o conspirație menită să ducă la dominarea lumii. Cei trei protagoniști încearcă să pună cap la cap firele discursului conspiraționist, care, la sfârșitul romanului, se transformă într-un epilog dramatic. „Planul”, ca și „semioza hermetică”, expresie introdusă de Eco în lucrările sale teoretice, are la bază „un model hermeneutic (al textelor și al lumii) care se bazează pe principiul analogiei universale și care presupune o deplasare a sensului către un Secret suprem indescriptibil și chiar inexistent”. Într-un cuvânt, Eco prin „semioza hermetică” se referă la „metoda tradițională” și, în consecință, la viziunea lumii Tradiției. În acest context exegetic, potrivit lui Zambon, se încheie „deriva incontrolabilă” a formelor pe care Graalul le-a manifestat în literatura de specialitate a Evului Mediu.

Ar trebui să ne întrebăm: unde ar putea duce o astfel de deviație? Ar duce la „o absență de formă, la un vid, la neant” precum în Castelul destinelor încrucișate al lui Calvino, la o „absență în jurul căreia se construiește totul, dreptunghiul gol din centrul cărților de tarot”. Pentru Zambon, care susține căacest gol poate fi umplut din nou (și asupra acestui lucru sunt de acord), ar fi „contrafacerea perfectă” a originilor mitului Graalului. Intențiile lui Calvin-Eco sunt cu siguranță acestea, dar „golul” sau „neantul” la care se referă este susceptibil de o altă interpretare.

Publicat pe de

Femei la putere in secolele XV – XX – Paola Giovetti

Nobile, regine, împărătese, lideri în politică, scriitoare, femei savant, muze ale artiștilor, amante, favorite: figuri feminine foarte diferite, dar toate, cu siguranță, ,,femei puternice”.

Inteligente, cultivate, iscusite, devotate, fermecătoare, libere, uneori lipsite de scrupule, toate au deținut roluri-cheie în putere, fie pentru că proveneau din familii de rang înalt, fie în urma căsătoriei, prin merite personale sau prin intermediul bărbaților care le iubeau.

Viețile acestora erau complicate, pline de aventuri, întâlniri, iubiri, studii, angajamente, relații la nivel înalt, intrigi, suferințe, tragedii, dar șionoruri, satisfacții, lux și plăceri – vieți trăite mereu cu determinare și curaj, uneori cu disperare, fără însă a se da bătute niciodată. Să aruncăm o privire rapidă asupra poveștilor lor de viață.

În primul rând, făcând o incursiune în lumea artei și a culturii, o întâlnim pe frumoasa Simonetta Cattaneo Vespucci, elogiată în scrierile celebrilor poeți Angelo Poliziano și Lorenzo Magnificul, pentru a-i menționa doar pe cei mai cunoscuți. Despre grația chipului și despre dulceața sufletului ei ne vorbesc picturile lui Sandro Botticelli, a cărui muză a fost Simonetta. Și chiar dacă nu a lăsat scrisori sau alte însemnări, cele ce i-au fost dedicate sunt suficiente pentru a-i contura un portret elocvent.

Multe versuri frumoase – poeme de dragoste și spirituale – au fost scrise de Vittoria Colonna, o poetă prin naștere și vocație, o femeie cu un farmec și o sensibilitate atât de mari, încât Michelangelo, despre care nu se cunosc alte povești de iubire, s-a îndrăgostit de ea la venerabila vârstă de șaptezeci de ani. Iubirea lor este una poetică, o armonie a sufletelor alese, înțeleasă de marii artiști.

Madame Émilie du Châtelet a fost în schimb un om de știință, lucru extrem de rar pe vremea aceea. Încă din copilărie, a fost fascinată de numere, ecuații și legile fizicii. Cea mai importantă contribuție personală este traducerea în limba franceză a lucrării lui Isaac Newton, Principia Mathematica, aducând un serviciu enorm lumii științifice. Mult timp, a fost iubita filosofului iluminist Voltaire, cu care a creat un parteneriat intelectual și sentimental extraordinar. Totuși, cea mai mare faimă a sa este legată de opera ,,Discours sur le bonheur” (Discurs despre fericire), un imn al bucuriilor, pe care le poate aduce cultura și studiul.

Madame Germaine de Staël, înzestrată cu un deosebit talent literar și scriitoricesc, o femeie de o inteligență extraordinară și un caracter imposibil, cu moravuri foarte libertine (a avut cinci copii cu patru bărbați diferiți), regina saloanelor pariziene, a fost exilată ulterior de Napoleon, care se temea de ea din cauza ostilității pe care influenta doamnă i-o arăta mereu, dându-și repede seama de planurile sale de putere. Germaine a călătorit prin toată Europa, fiind primită de regi și oameni de cultură. La Weimar, i-a întâlnit pe Goethe și Schiller, care au rămas plini de admirație și foarte impresionați deopotrivă de aceasta. Faimoasa ei carte, De l’Allemagne (Despre Germania), a făcut cunoscută Germania și literatura germană în Europa, în special romantismul, care s-a răspândit apoi cu rapiditate. Tot din lumea artei se remarcă și celebra Lady Emma Hamilton, muza inspiratoare a portretistului englez George Romney; prin inventarea attitudes, un gen artistic situat între actorie și dans, care i-a scos în evidență, pe lângă frumusețea sa extraordinară, și aptitudinile psihologice, dramatice și transformatoare, Emma a vrăjit regatul Napoli, unde a trăit, și apoi întreaga Europă. A fost iubitacelebrului amiral Horatio Nelson, căruia i-a dăruit o fiică. Viața sa se încheie în mod tragic și prematur, finalul unei vieți aventuroase și scandaloase, din multe puncte de vedere.

Apoi, vom descoperi povestea de viață a două doamne care au devenit celebre și puternice prin prisma bărbaților care le-au iubit: Madame de Pompadour, care timp de douăzeci de ani a fost favorita lui Ludovic al XV-lea, regele Franței; a reușit miracolul de a- și menține poziția, devenind și mai puternică, chiar și după ce povestea ei de dragoste cu suveranul se încheiase. O femeie fermecătoare și inteligentă, care a dat tonul în modă, a întreprins inițiative valoroase și a influențat în mare măsură alegerile politice și sociale ale regelui,deși nu întotdeauna în mod pozitiv. Și Joséphine de Beauharnais, marea iubire a lui Napoleon, acesta fiind îndrăgostit nebunește de ea. S-a căsătorit cu el pe când era Prim Consul, iar mai târziu a devenit împărăteasă a Franței și regină a Italiei. Împăratul Napoleon a fost nevoit să divorțeze de ea din rațiuni politice, deoarece nu i-a putut dărui moștenitorul mult dorit. Iar Joséphine și-a încheiat existența trăind retrasă, în stilul ei fin și elegant care a caracterizat-o întotdeauna.

Venețiana Caterina Cornaro a fost regină consoartă a Ciprului, prin căsătoria ei cu regele Iacob al II-lea, iar după ce a rămas văduvă de timpuriu, a mai domnit câțiva ani pe insula Venus. Constrânsă să abdice în favoarea Republicii Veneția, care o protejase întotdeauna, dar care dorea să controleze efectiv această insulă de importanță strategică, Caterina Cornaro s-a întors în Italia și a devenit ,,Domina” (doamnă) de Asolo, unde a creat o renumită Curte literară.

Isabella d’Este și Lucrezia Borgia, marchiză de Mantova și, respectiv, ducesă de Ferrara, au fost cumnate, Lucrezia căsătorindu- se cu Alfonso d’Este, fratele Isabelei, cel care îi va deveni cel de-al treilea soț. Nu au avut niciodată o relație ușoară din motive de gelozie.Femei inteligente și cu o voință impresionantă, cu caractere puternice, ambele au fost capabile, mai ales Lucrezia Borgia, care provenea dintr-o familie potentă și tulburătoare, să domine destine complexe, într-o perioadă dificilă și periculoasă. Amândouă au susținut artele și au făcut din micile lor regate locuri de o extraordinară dezvoltare culturală.

Anna Amalia de Saxonia Weimar, o figură simpatică și amabilă, a fost regentă a ducatului pentru fiul său Carl August, care avea doar doi ani la moartea tatălui său. Cu multă muncă și pricepere, a reușit să îl salveze din situația dezastruoasă în care îl găsise. După ce și- aîncheiat misiunea, și-a dedicat restul vieții culturii și artei. O lega o strânsă prietenie de J.W. Goethe, care a trăit la Weimar, îndeplinind funcția de ministru al fiului său, ducele. De asemenea, aceasta a fost protagonista unui neobișnuit turnir în Italia, despre care avem mărturii interesante.

Soarta Mariei Antoaneta, regina Franței, este cea mai crudă dintre toate cele ilustrate aici. Destinată să ducă o existență de basm în splendida Franță de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, avea să descopere ulterior pe pielea ei că luxul și confortul în care trăia contrastauputernic cu traiul poporului francez aflat în mizerie și că venise timpul pentru revolta a cărei victimă urma să fie. Deși complet nepregătită, a reușit să își înfrunte soarta cu curaj și demnitate. În ultimii săi ani – un detaliu mai puțin cunoscut – viața i-a fost mângâiată de o poveste de iubire, care a răsplătit-o pentru căsnicia nefericită pe care o avusese anterior și care fusese încheiată strict din rațiuni politice.

Continuăm, apoi, cu trei mari regine: Maria de Medici, Cristina a Suediei și Ecaterina a Rusiei. Maria de Medici a fost regină a Franței șiapoi regentă pentru trei dintre copiii ei, care au devenit, unul după altul, regi. A trăit în timpul războaielor religioase și, ca o adevărată discipolă a lui Niccolò Machiavelli, a lăsat o amprentă politică și culturală extraordinară asupra vremurilor sale. Cristina a Suediei, unica fiică a marelui rege Gustav al II-lea Adolf, a avut un destin aparte. Protestantă prin naștere, a devenit regină și a domnit timp de zece ani, apoi s-a convertit la catolicism și a abdicat, renunțând la tron. După multe peripeții, s-a stabilit la Roma, unde și-a creat propria Curte și și-a cultivat numeroasele interese culturale, artistice și ezoterice. A fost comentată îndelung pentru ambiguitatea privind inclinațiile salesexuale, totuși, a avut o mare iubire: cardinalul Decio Azzolino, care i-a fost alături în anii petrecuți la Roma.

Apoi, trei regine din vremuri mai recente de ale noastre: Elisabeta de Bavaria, Margherita de Savoia și Zita de Bourbon-Parma. Elisabeta de Bavaria, devenită celebră sub numele de ,,Prințesa Sissi”, a avut o viață destul de diferită de cea ecranizată în filme și televiziune. Împărăteasă a regatului Austro-Ungariei, cu vederi liberale, nu a fost de acord cu politicile soțului său Franz Joseph, nu a acceptat regulile de la Curte și a dus o viață rebelă. A pierdut doi copii, o fetiță de doi ani și moștenitorul Rudolf, care s-a sinucis în Mayerling împreună cu tânăra sa iubită. Elisabeta însăși a murit de mâna unui anarhist. Margherita de Savoia a fost prima regină a Italiei; a reușit să-l fascineze chiar și pe republicanul Giosuè Carducci și a fost caracterizată de Indro Montanelli drept ,,o mare regină”. Nici ea nu a fost scutită de tragedii și dificultăți, dar cu mare clasă a știut întotdeauna să meargă mai departe, conștientă de importanța rolului său într-o Italie recent unită, care își căuta propriul drum. Zita de

Bourbon-Parma a fost ultima împărăteasă a Austro-Ungariei. Ea a devenit împărăteasă în 1916, după începerea războiului mondial, când soțul ei, Carol, a urcat pe tron la moartea străunchiului său Franz Joseph, și a rămas pe tron doar doi ani, când, la sfârșitul conflictului, Austria s-a proclamat republicană. Și-a trăit îndelungata viață în exil, văduvă de timpuriu, cu opt copii mici, întotdeauna cu o demnitate excepțională, conștientă de rolul său primordial de mamă și de model de referință. Când s-a întors în Austria, după șaizeci de ani de exil, a fost primită ca o regină.

În fine, două femei care nu au fost regine prin naștere sau prin căsătorie, dar considerate regine datorită meritelor lor personale în sfera politică și socială: Eleanor Roosevelt, soția președintelui american Franklin Delano Roosevelt, a jucat roluri de mare importanță, fără a ține cont de poziția sa de soție, în domeniul drepturilor omului, în procesul de creare a Organizației Națiunilor Unite și în promulgarea legilor de protecție a femeilor muncitoare și a afro-americanilor. Președintele Harry Truman, care i-a succedat soțului ei, a inventat pentru ea expresia ,,first lady of the World” (prima doamnă a lumii). În cele din urmă, Golda Meir, prima femeie prim-ministru, și-acondus țara într-o perioadă de dificultăți și de crize internaționale deosebite. Datorită abilităților sale politice și a caracterului său hotărât, afost numită ,,singurul bărbat adevărat din Israel”. În ciuda acestei caracterizări, cu siguranță meritată, ea a reușit să-și păstreze întotdeauna o aură maternă. Este considerată una dintre cele mai importante personalități feminine ale secolului XX.. ,,Femeile puterii” prezentate aici au fost protagoniste ale marii Istorii, astfel că, lecturând această carte – plasată cronologic din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea – putem reconstitui evenimente istorice, politice, sociale, culturale și artistice de importanță majoră, atât din Italia, cât și pe plan internațional, și avem ocazia să reflectăm asupra lecțiilor prea des ignorate, pe care Istoria ni le oferă neîncetat. Femei iubite, detestate, admirate, invidiate, temute, criticate, imitate: o galerie de personaje extraordinare, așa cum nu se vor mai naște.

Publicat pe de

Cheia teosofiei – H.P. Blavatsky

I

TEOSOFIA 

ȘI SOCIETATEA TEOSOFICĂ

ÎNȚELESUL NUMELUI

Întrebare: Teosofia și doctrinele ei sunt deseori considerate a fi o religie de modă nouă. Este ea o religie?

Teosoful: Nu este. Teosofia este Cunoaștere sau Știință Divină.

I.: Care este adevăratul înțeles al termenului?

T.: „Înțelepciunea divină“, θεοσοφια (theosophia), sau înțelepciunea zeilor, ca și θεογοφια (theogonia), genealogia zeilor. Cuvântul θεος înseamnă „zeu“ în limba greacă, adică una dintre ființele divine, cu siguranță nu „Dumnezeu“ în sensul pe care îl dăm noi azi termenului. Prin urmare, nu este „înțelepciunea lui Dumnezeu“, așa cum traduc unii, ci Înțelepciune Divină, așa cum este cea pe care o au zeii. Termenul are o vechime de multe mii de ani.

I.: Care este originea numelui?

T.: Ne-a parvenit de la filosofii alexandrini, denumiți iubitori de adevăr, philaletheieni, de la φιλ(phil), „iubitor“ și αληθεια (aletheia), „adevăr“. Termenul de „teosofie“ datează din secolul al III-lea al erei creștine și a început cu Ammonius Saccas și discipolii săi, care au inaugurat sistemul teosofic eclectic.

I.: Care era scopul acestui sistem?

T.: În primul rând acela de a le inculca anumite mari adevăruri morale discipolilor săi și tuturor acelora care erau „iubitori ai adevărului“. De aici motto-ul adoptat de Societatea Teosofică: „Nu există religie mai presus de adevăr“. Țelul principal al întemeietorilor Școlii Teosofice Eclectice îl constituia unul dintre cele trei obiective ale succesorului său modern, Societatea Teosofică, și anume acela de a împăca toate religiile, sectele și națiunile într-un sistem moral comun, bazat pe adevăruri eterne.

I.: Cum puteți dovedi că acest lucru nu e un vis imposibil și că toate religiile lumii se bazează cu adevărat pe unul și același adevăr?

T.: Prin studiul și analiza lor comparativă. „Înțelepciunea-religie“ era una singură în Antichitate; iar unicitatea filosofiei religioase primitive ne este dovedită de doctrinele identice predate inițiaților în timpul MISTERELOR, o instituție care era pe vremuri universal răspândită. „Toate cultele antice indică existența unei singure teosofii anterioare lor. «Cheia care o va deschide pe una trebuie să le deschidă pe toate; altminteri nu este cheia potrivită.»“

POLITICA SOCIETĂȚII TEOSOFICE

I.: În epoca lui Ammonius existau mai multe mari religii străvechi, și numai în Egipt și Palestina ființau numeroase secte. Cum putea el să le reconcilieze?

T.: Făcând ceea ce încercăm și noi să facem în ziua de azi. Neoplatonicii formau un grup amplu, și aparțineau de diferite filosofii religioase; la fel procedează și teosofii noștri. În epoca aceea, evreul Aristobul reprezintă învățăturile esoterice ale Legii lui Moise. Filon Evreul încerca să împace Pentateuhul cu filosofia platonică și pitagoreică; Flavius Iosephus a dovedit că esenienii de la Carmel erau doar copiștii și discipolii vindecătorilor (therapeutae) egipteni. La fel stau lucrurile și în ziua de azi. Putem arăta descendența fiecărei religii creștine, ca și a fiecărei secte, chiar și a celei mai neînsemnate. Acestea din urmă sunt micile rămurele sau mugurii ramurilor mai mari; dar mugurii și ramurile cresc din același trunchi – ÎNȚELEPCIUNEA RELIGIE. Scopul lui Ammonius era de a dovedi acest lucru, el făcând eforturi să-i convingă pe ne-evrei și pe creștini, pe evrei și pe idolatri, să lase deoparte disputele și luptele, aducându-și aminte doar de faptul că se află cu toții în posesia aceluiași adevăr sub diverse straie, și că sunt cu toții copiii aceleiași mame. Acesta este și scopul teosofiei.

I.: Ce autoritate aveți spre a spune acest lucru despre vechii teosofi din Alexandria?

T.: Un număr aproape fără sfârșit de scriitori bine-cunoscuți. Mosheim, unul dintre ei, spune că:

Ammonius predica faptul că religia mulțimii merge mână în mână cu filosofia, și că împreună cu ea a împărțit soarta de a fi fost treptat coruptă și intrată în obscuritate din pricina îngâmfării, a superstiției și a minciunilor; că ar trebui, prin urmare, să fie redusă la puritatea ei originară prin curățarea de aceste reziduuri și prezentarea ei conform unor principii filosofice; și că întregul către care țintea Christos era reprezentat de reinstaurarea și restabilirea înțelepciunii celor antici în integritatea ei primitivă; de încătușarea dominației universale a superstiției; și parțial de corectarea sau chiar exterminarea feluritelor greșeli care-și găsiseră calea către diferitele religii populare.

Ceea ce, din nou, reprezintă exact cele spuse de teosofii moderni. Cu singura deosebire că, în vreme ce marele philaletheian era sprijinit și ajutat în întreprinderea pe care o urmărea de către Părinții Bisericii, Clement și Athenagoras, de către toți rabinii erudiți ai Sinagogii, de Academie, și în vreme ce el preda o doctrină comună pentru toți, noi, urmașii săi pe aceeași linie, nu căpătăm nici o recunoaștere, ci dimpotrivă, suntem injuriați și persecutați. Oamenii de acum 1500 de ani par astfel să fi fost mai toleranți decât sunt cei din acest secol luminat.

I.: A fost el încurajat și sprijinit de Biserică datorită faptului că, în ciuda ereziilor sale, Ammonius a predicat creștinismul și era creștin?

T.: Nicidecum. El s-a născut creștin, dar nu a acceptat niciodată creștinismul Bisericii. Așa cum spunea despre el același scriitor: El nu trebuia decât să-și expună învățăturile „în conformitate cu vechii stâlpi ai lui Hermes, pe care Platon și Pitagora îi cunoscuseră înainte, și din care își alcătuiseră filosofia lor.“ Găsind aceleași sentimente în prologul Evangheliei după Sf. Ion, el presupunea într-un mod foarte corect că scopul lui Iisus era acela de a restabili măreața doctrină a înțelepciunii în conformitate cu integritatea ei primitivă. Națiunile Bibliei și poveștile zeilor erau considerate de către el a fi alegorii ilustrative ale adevărului, sau născociri ce trebuie ignorate. (Pe deasupra, așa după cum afirmă Edinburgh Encyclopaedia) „el a recunoscut că Iisus Christos a fost un om de excepție și prietenul lui Dumnezeu, dar a afirmat că nu plănuia să abolească adularea demonilor, și că singura sa intenție era aceea de a purifica vechea religie.

Publicat pe de

Oglinzi magice – Louis-Alphonse Cahagnet

Prezentarea

Anticii observaseră efectele psiho-fizice ale contemplării suprafețelor strălucitoare și a excitării consecvente a imaginației, precum și îndepărtarea subiectului de el însuși. Această ipoteză

se potrivește, de asemenea, cu faptul că catoptromanția antică era independentă de orice ritual magic sau ceremonie religioasă.

ARMAND DELATTE

Citind scurta introducere a autorului, se descoperă că prezenta carte s-a născut ca o încercare de a-l contracara pe baronul Du Potet. Cel puțin în timp, această încercare a eșuat, deoarece prima ediție a lui Cahagnet a apărut doi ani mai târziu2. Se pare că acesta din urmă a fost acuzat de Du Potet că a folosit un medium pentru experimentele sale magnetice, lucru pe care, într-adevăr, l-a și făcut. Răspunsul lui Cahagnet a fost, în general, politicos, baronul fiind invitat să își vadă de treaba lui.

Abia în partea finală a cărții Cahagnet se oprește asupra lui Du Potet, afirmând că acesta nu a spus nimic care să nu fi fost deja spus în trecut și că a greșit când s-a prezentat ca un revelator al arcanei magice sau magnetice, în plus, cu un preț mare. Dincolo de aceste certuri meschine între personalități care au marcat epoca în care au trăit, cartea pe care o prezentăm aici – și pe care am oferit-o într-o versiune redusă, limitată la primele trei capitole3, referitoare la oglinzile magice – este dezvoltată după modelul unei conversații între două persoane: un prieten al autorului, Gustave, care pune întrebările, și autorul, Alphonse, care răspunde. Un model care a avut exemple notabile și ilustre în trecut; este suficient să amintim celebrele Conversații ale contelui de Gabali pe tema spiritelor elementare.

§§§

Prima urmă istorică a utilizării instrumentelor care reflectă lumina soarelui (dar uneori și pe cea a lunii) în scopuri magice sau divinatorii este atestată în Grecia antică, secolul al V-lea î.Hr., poate pentru că oglinda este un artificiu tehnic care permite reproducerea fenomenului natural al oglindirii în apă, iar grecii, după cum se știe, au fost inventatorii acestei tehnologii în Occident. Într-un pasaj din Acarnienii a lui Aristofan, se menționează folosirea stropirii cu ulei pe un scut de bronz pentru a avea o viziune a evenimentelor viitoare datorită refracției luminii. Cercetătorul belgian Franz Cumont a avansat suspiciunea că oglinzile magice ar fi fost, de asemenea, niște curioase discuri de teracotă găsite în săpăturile arheologice din Taranto – numite tehnic oscilla, deoarece erau atârnate și se puteau balansa ca niște penduluri – care, odată făcute strălucitoare, puteau acționa ca oglinzi ieftine. Nu este exclus ca aceleași oglinzi etrusce celebre să fi fost folosite în scopuri magice, deși nu există informații în acest sens. Egiptenii foloseau, de asemenea, oglinzi, deoarece ankh-ul care este atât de des văzut ținut în mâna multor statui de femei și zei nu ar fi de fapt altceva decât o oglindă portabilă, dotată cu un mâner. Oglinzile magice erau, de asemenea, utilizate pe scară largă în China și Japonia. Cert este că, în mod tradițional, oglinda era folosită pentru operațiuni de magie naturală, cum ar fi căutarea unui iubit sau lansarea unei vrăji, prin simpla concentrare asupra ei4.

Conform tradiției grecești, oglindirea în apă inducea viziuni și putea fi periculoasă, atât pentru că puteai fi capturat de nimfe, cât și pentru că riscai să-ți pierzi individualitatea în fluxul lumii formelor în curs de elaborare. Acest din urmă eveniment a fost deja simbolizat de orfici prin mitul copilului Dionysos, dezmembrat și sfâșiat de către Titani datorită unei oglinzi, cu care aceștia îl distraseră pe tânărul zeu. Oglindirea era de fapt o interdicție pitagoreică expresă. Un caz atestat a fost cel, potrivit lui Plutarh, al unui anume Eutelidas, care s-a autohipnotizat și a murit de epuizare, deoarece nu a mai fost capabil să se recupereze. Dar cel mai cunoscut caz este mitul lui Narcis, care s-a înecat într-un râu pentru că a vrut să se reflecte în apele acestuia. Anumite animale, cum ar fi caii, riscau de asemenea să se înece, oglindindu-se în apă, potrivit scriitorului roman Columella. Așadar, oglinda ar putea fi o modalitate de a scăpa de astfel de pericole. Dar aceasta este o pură… speculație, deoarece oglinda ca instrument nu este lipsită de pericole, atât de mult încât mulți – mai ales în lumea arabă – au recurs la folosirea unor mediumuri, de obicei copii, pentru a se uita în ea și a li se raporta ceea ce vedeau. Într-adevăr, se pare că practicarea palmomanției și a onicoscopiei (privirea într-un lichid ținut în palmă sau pe unghii) era o activitate rezervată tocmai mediumurilor. Anticii considerau că tinerii erau mai potriviți decât adulții pentru divinație, deoarece erau mai puțin „contaminați” din punct de vedere psihic, dar daunele nervoase și psihice care rezultau dintr-o astfel de constrângere erau recunoscute de cei care comandau divinația și care, uneori, luau măsuri de precauție pentru a nu-și afecta prea mult mediumul.

Publicat pe de

Diferit si de succes – Selene Calloni Williams

De la junglă la stepă

„Ultima epocă a oracolului din Cuma a sosit, […]

deja o nouă descendență coboară din înălțimile cerului”.

Virgiliu, Ecloge, Ecloga a 4-a

O profeție scrisă în Purana, texte hinduse antice, vorbește despre apariția unei noi ere, a unei noi umanități, condusă de Kalki, un descendent al dinastiei Lunii. Momentul marii schimbări este numit perioada în care se încheie așa-numita “Kali Yuga”, iar mulți cercetători spun că această perioadă coincide cu cea actuală. Perioadele Yuga sunt epocile în care este împărțită evoluția vieții pe planetă, potrivit concepției hinduse.

Acestea sunt: Satya Yuga, Epoca de Aur; Treta Yuga, Epoca de Argint; Dvapara Yuga, Epoca de Bronz; Kali Yuga, actuala Epocă de Fier.

În Linga Purana se citesc propoziții ca acestea: “Spre sfârșitul Kali Yuga, hoții vor jefui hoții. “Oamenii respectabili se vor retrage din politică”. “În piețe se vor vinde alimente prefierte”. “Nimeni nu va trăi durata normală a vieții, care este de o sută de ani”. “Riturile vor decădea în mâinile oamenilor fără virtute”. “Bărbații se vor ucide între ei și vor ucide și copii, femei și vaci”. “Cu toate acestea, unii vor atinge perfecțiunea într-un timp foarte scurt”. “Meritele obținute într-un an în Treta Yuga pot fi obținute într-o lună în Dvapara, într-o zi în Kali Yuga” (Linga Purana, II, cap. 39).

Haosul și întunericul din Kali Yuga sunt un teren fertil pentru înflorirea unei treziri.

Pentru filozoful Nietzsche, haosul pe care omul îl poartă în el este începutul apusului care duce la nașterea Supraomului: „Vă spun eu: trebuie să ai deja haos în tine însuți pentru a da naștere unei stele dansatoare ”.1

Perfecțiunea despre care vorbește Purana, ce poate fi atinsă într-un timp foarte scurt în Kali Yuga, coincide cu apariția unei noi ere de aur și cu întoarcerea unei umanități de ființe trezite.

Dacă nu vrei să ratezi ocazia de a te naște la sfârșitul lui Kali Yuga, dacă vrei să faci din haosul vârstei tale o sursă de putere în loc de o pedeapsă, trebuie mai întâi de toate să îți imaginezi acea perfecțiune despre care vorbește Purana, pentru că nimeni nu poate realiza ceva ce nu-și poate imagina.

Poți vedea această perfecțiune în primul rând ca pe o desăvârșire: activarea deplină a potențialului pe care îl porți în tine; trezirea deplină a darurilor și talentelor tale.

Purana are o viziune ciclică asupra timpului: epocile se succed într-un cerc care nu se termină niciodată. Venirea Omului Suprem, a neamului celor binecuvântați care locuiesc în epoca de aur, așa cum o numea poetul grec Hesiod – care, ca și autorii Purana, credea în natura ciclică a epocilor – este trezirea unui om foarte vechi, o creatură care a existat înainte de apariția civilizației actuale. Această civilizație este conturată ca un act de aroganță a omului asupra naturii sau, în cuvintele lui Ungaretti, ca „un act împotriva naturii” (ascultați interviul lui Pasolini cu Ungaretti intitulat „Che cosa è la normalità”). Omul primitiv care a existat înainte de această civilizație, departe de a fi doar o creatură apropiată de stadiul animal, purta în el, ca o marcă înregistrată, semnul fericirii primordialului.

Începe să produci o viziune a unui nou tu în care mintea rațională nu este singura voce care discerne realitatea, care filtrează și procesează percepțiile. Pune mintea alături de un instinct puternic, capabil să perceapă ritmul naturii și armoniile celeste care îți permită să te raportezi la stele și la planetele îndepărtate adulmecând aerul sau observând zborul licuricilor, în locul ochiului rece și, deși puternic, încă limitat al unui telescop astronomic, apoi combină o voință impecabilă și lasă toate aceste facultăți să fie ghidate de inimă: așa vei avea omul într-o mare expresie a potențialului său.

Ajungerea la exprimarea omului integral în tine însuți este naturală și rapidă în această epocă, deoarece toate condițiile sunt favorabile: calea este deschisă. O spun vechile Purana, dar și filosofi și psihologi moderni de top, experți în evoluționism, precum indianul Sri Aurobindo, care a vorbit despre posibilitatea unei „accelerări evolutive” pentru omul epocii noastre, și americanul Ken Wilber, care a subliniat că însuși sentimentul de frustrare pe care îl simte omul modern este principalul simptom al impulsului evolutiv care îl însoțește.

Adevărul este că nu trebuie să se schimbe lumea, ci mai degrabă să schimbăm lumea.

Lumea se află în ochii privitorului. A schimba lumea înseamnă a schimba perspectiva privirii.

Marea transformare care duce la nașterea Omului Suprem este o schimbare a privirii, o transformare a perspectivei.

Eu numesc homo imaginalis această creatură care se va naște în voi din activarea tuturor darurilor și talentelor voastre, pentru că viziunea omului nou este o viziune imaginală. Prin cuvântul imaginal, filosoful și iranologistul Henry Corbin și marii părinți ai viziunii imaginale – precum James Hillman, Giulio Maria Chiodi, pentru a cita două exemple foarte apropiate mie – intenționează să indice zona de graniță, pragul liminal dintre conștient și inconștient, dintre viață și moarte, dintre veghe și somn, adică dintre două stări care se estompează neîncetat una în cealaltă și se generează reciproc până la punctul în care niciuna nu există în realitatea sa individuală, separată. În realitate, există doar relația lor și, întrucât această relație implică o dăruire neîncetată, ea poate fi definită ca o condiție și o stare sacră de iubire. Imaginalul este produsul direct al relației, al sacrului, al iubirii. Și aici, pe acest pământ de la granița dintre spațiu și neant, în punctul exact al întâlnirii dintre vizibil și invizibil, dintre uman și divin, se generează toate imaginile pe care le trăim și propriile noastre imagini.

Homo imaginalis este omul capabil să fie conștient de această cale de mijloc. Homo materialis vede doar o parte: fie somn sau veghe, fie conștient sau inconștient, fie viu sau mort. Homo imaginalis este un act de conștiință extins, capabil să cuprindă cele două dimensiuni: vizibilul și invizibilul, împreună.

Această expansiune a conștiinței este fezabilă astăzi, calea este deschisă; cei care simt nevoia de schimbare, pentru că simt frustrare, nu trebuie să amâne.

Publicat pe de

Eu iubesc frica – Roberto Pagnanelli

Introducere

A fost o vreme când omul, aflându-se singur și disperat, a cerut ajutorul animalelor.

Șoimului i-a cerut: „Aș vrea vederea ta extraordinară pentru a vedea ca tine…”.

Acesta a răspuns: „O vei avea, ți-o voi da pe a mea…”.

Panterei i-a spus: „Aș vrea să am puterea ta” și ea i-a dat-o.

Bufniței i-a spus: „Aș vrea să știu toate secretele lumii…” 

„Ți le voi dezvălui eu”, i-a răspuns cu înțelepciune. „Ascultă-mă.”

La fel pentru toate animalele.

După care bărbatul s-a îndepărtat.

„Acum”, a spus ursul, „omul știe o mulțime de lucruri…. Mi-e frică de el…”.

Iar elefantul i-a răspuns: „Și mie!”, urmat de șarpe și de toate animalele.

„Acum știe totul despre noi și despre Lume!”, a conchis elanul cu tristețe. 

„Nu”, răspunse lupul, „când a plecat am văzut în ochii lui un gol adânc… care îl va face să caute și să caute din nou, fără încetare. Până când Lumea îi va spune, într-o zi: „Ai avut totul, fiule, nu mai am nimic să-ți dau””.

VECHE LEGENDĂ A INDIENILOR AMERICANI

Curajul

De multe ori trebuie să fii mai puternic să trăiești decât să mori.

VITTORIO ALFIERI

Înainte de a defini frica, să încercăm să înțelegem opusul ei, curajul.

Curajul este acea calitate pe care, atunci când ne lipsește, cu toții ne dorim să o avem. Este sentimentul de a fi unic și invincibil și de a ține totul sub control. Să știi ce faci, atunci când evenimentele scapă de sub control.

Dar este, de asemenea, emoția care te cuprinde atunci când te aștepți mai puțin, când te confrunți cu un adversar mai puter­nic decât tine, când știi că, 9 la 1, vei pierde și totuși joci, când știi că există pericole în viață, când știi că poți să pierzi ceva al tău și totuși o faci!

Curajul este atunci când nu gândești și acționezi din instinct, când mâinile ți se mișcă singure și trebuie să scoți o persoană dintr-o mașină în flăcări, când îți rănești mâinile și o faci oricum, când ești întrebat de ce faci o muncă ce, în ochii celorlalți, nu contează deloc, dar tu continui să o faci pentru că îți place și îți dă emoții.

Curajul este ceea ce fiecare om își creează dimineața, când trebuie să-și construiască ziua. Curajul înseamnă să înfrunți viața știind că moartea există, înseamnă să iubești victoria chiar dacă simți gustul înfrângerii, înseamnă să vorbești și să iu­bești… la fel, fără să te întrebi dacă vei primi ceva în schimb…

Curajul înseamnă să crezi că ai încheiat totul și să o iei de la zero… să ai o mie de vieți chiar dacă ai doar una.

Curajul înseamnă să crezi că timpul nu trece și să sfidezi ridurile de pe față zâmbind, ca și cum ar fi minciuni de vară. Curajul înseamnă să-ți păstrezi mintea limpede chiar și atunci când toți cei din jurul tău își pierd controlul rațiunii, să crezi că minciunile altora sunt doar minciuni. Curajul înseamnă să crezi că copiii tăi își vor da viața pentru tine într-o zi… chiar dacă știi că te amăgești….

Curajul înseamnă să crezi că ceilalți te înțeleg chiar și atunci când vorbești în arabă. Curajul înseamnă să spui o minciună de dragul altuia, să îți asumi vina pentru ceva ce nu ai comis, să te confrunți cu un profesor chiar dacă nu ai învățat, pentru a salva un coleg de clasă. Curajul înseamnă să știi să dai tot ce ai mai bun din tine. Curajul înseamnă să spui întotdeauna adevărul, indiferent de cost.

Este să te uiți în ochii soției tale după o ceartă furioasă, este să cauți compania altora, dar să te simți bine de unul singur, este să crezi în tine, oricum, chiar și atunci când lucrurile nu merg bine. Curajul înseamnă să scoți în fiecare zi un basm din joben. Pentru că, curiozitatea este cea care determină curajul. Curajul înseamnă să înfrunți boala și să crezi că vei ieși, totuși, victorios.

Pentru că curajul este copilul iubirii și al pasiunii. Dar are o singură mamă, frica!

Așa că, haideți, prieteni. Curaj!

Publicat pe de

Cheia marilor mistere – Eliphas Levi

PARTEA ÎNTÂI

MISTERELE RELIGIOASE

PROBLEME DE REZOLVAT

I. A demonstra într-o manieră sigură și absolută existența lui Dumnezeu și a da o idee satisfăcătoare despre ea tuturor spiritelor.

II. A stabili existența adevăratei religii, imposibil de contestat.

III. A indica dimensiunea și rațiunea de a fi a tuturor misterelor religiei, una, adevărată și universală.

IV. A transforma obiecțiile filozofiei în argumente favorabile adevăratei religii.

V. A marca limita între religie și superstiție și a dezvălui rațiunea miracolelor și a minunilor.

CONSIDERAȚII  PRELIMINARE

Când contele Joseph de Maistre, acest mare și înflăcărat logician, a spus disperat: Lumea este fără religie, a părut asemenea celor care zic netemători: nu este Dumnezeu.

Lumea este, într-adevăr, fără religia contelui Joseph de Maistre, cum, la fel de probabil, Dumnezeu, așa cum îl concep majoritatea ateilor, nu există.

Religia este o idee sprijinită pe un fapt constant și universal: umanitatea este religioasă; cuvântul religie are deci un sens necesar și absolut. Natura însăși consacră ideea pe care o reprezintă acest cuvânt și o ridică la înălțimea unui principiu.

Nevoia de a crede este strâns legată de nevoia de a iubi: iată de ce sufletele simt nevoia comuniunii în aceleași speranțe și în aceeași iubire. Credințele izolate nu sunt decât îndoieli: legătura încrederii mutuale face religia, născând credința.

Credința nu se inventează, nu se impune, nu se stabilește prin convenție politică; ea se manifestă, ca viața, cu un fel de fatalitate. Aceeași putere care dirijează fenomenele naturii extinde și limitează, în afara oricăror previziuni umane, domeniul supranatural al credinței. Revelațiile nu se imaginează, le suporți și crezi în ele. Spiritul protestează în van împotriva obscurităților dogmei, el este subjugat chiar de aceste obscurități și adesea cel mai rebel dintre raționaliști roșește când i se spune om fără religie.

Religia ocupă un loc mult mai important între realitățile vieții decât cred cei care trăiesc fără religie sau își închipuie că trăiesc fără ea. Tot ceea ce ridică omul deasupra condiției de animal, dragostea morală, devotamentul, onoarea, sunt sentimente esențial religioase. Cultul patriei și al căminului, religia jurământului și a amintirilor, sunt lucruri pe care umanitatea nu le va putea abjura niciodată fără să se degradeze complet și care n-ar putea exista fără credința în ceva mai înalt decât viața muritoare, cu toate vicisitudinile, ignoranțele și mizeriile ei.

Dacă pierderea veșnică în neant ar fi rezultatul tuturor aspirațiilor noastre spre lucrurile sublime pe care le simțim eterne, bucuria clipei, uitarea trecutului și indiferența față de viitor ar fi singurele noastre datorii și ar fi riguros adevărat să spunem, odată cu un sofist celebru, că omul care gândește este un animal degradat.

Dintre toate pasiunile umane, pasiunea religioasă este cea mai puternică și cea mai vie. Ea se manifestă prin afirmare sau prin negare, cu un egal fanatism, unii afirmându-l cu încăpățânare pe Dumnezeul conceput după chipul lor, alții negându-l netemători, ca și cum ar fi putut cuprinde și devasta printr-un singur gând tot infinitul care se leagă de numele lui.

Filozofii n-au reflectat destul la faptul fiziologic al religiei umanității; religia, într-adevăr, există în afara oricărei discuții dogmatice. Este o facultate a sufletului uman, cum e inteligența și iubirea. Cât vor exista oameni, va exista și religia. Considerată astfel, religia nu este altceva decât nevoia unui idealism infinit care inspiră toate devotamentele, împiedicând virtutea și onoarea să fie numai niște simple cuvinte folosite pentru a-i înșela pe cei slabi și pe cei proști în avantajul celor tari și abili.

Acestei nevoi înnăscute de credință îi putem da numele de religie naturală și tot ceea ce tinde să micșoreze și să limiteze avântul acestor credințe este, în ordine religioasă, în opoziție cu natura. Esența obiectului religios este misterul, deoarece credința începe în necunoscut, abandonând restul investigațiilor științei. Îndoiala este, de altfel, fatală credinței; ea simte că intervenția ființei divine este necesară pentru a umple abisul care separă finitul de infinit și susține această intervenție a ființei divine cu tot elanul inimii, cu toată docilitatea inteligenței sale. În afara acestui act de credință, nevoia religioasă nu găsește satisfacție și devine scepticism și disperare. Dar pentru ca actul credinței să nu fie un act de nebunie, rațiunea vrea ca el să fie dirijat și reglat. Prin ce? Prin știință? Am văzut că știința nu poate nimic. Prin autoritatea civilă? E absurd. Ca și cum rugăciunile ar fi supravegheate de jandarmi!

Rămâne deci autoritatea morală care singură poate constitui dogma și stabili disciplina cultului, în acord cu autoritatea civilă, dar nu conform ordinelor ei; într-un cuvânt, credința trebuie să dea nevoii religioase o satisfacție reală, întreagă, permanentă, indubitabilă. În acest sens, avem nevoie de susținerea absolută, invariabilă, a unei dogme conservate printr-o ierarhie autorizată. E nevoie de un cult eficace, oferind, într-o credință absolută, o realizare substanțială a semnelor credinței.

Religia, astfel înțeleasă, fiind singura care satisface nevoia naturală de religie, trebuie să fie numită singura cu adevărat naturală. Și ajungem astfel la o dublă definiție: adevărata religie naturală este religia revelată; adevărata religie revelată este religia ierarhică și tradițională care se afirmă absolut, deasupra disputelor umane, prin comuniunea în credință, în speranță și caritate.

Reprezentând autoritatea morală și realizând-o prin eficacitatea ministeriatului său, sacerdoțiul este sfânt și infailibil pe cât umanitatea este supusă viciului și greșelii. Preotul, acționând ca preot, este reprezentantul lui Dumnezeu. Nu au importanță greșelile sau chiar crimele omului. Când Alexandru al VI-lea dădea o ordinație, el nu era otrăvitorul care-i binecuvânta pe episcopi, era papa. Or, papa Alexandru al VI-lea n-a corupt și n-a falsificat niciodată dogma care-l pedepsea chiar pe el, sacramentele care în mâinile lui salvau pe alții, fără să-l justifice pe el. Peste tot și dintotdeauna au existat mincinoși și criminali, dar, în Biserica ierarhică și divin autorizată n-au fost și nu vor fi niciodată nici papi, nici preoți răi. Rău și preot sunt două cuvinte care nu pot fi alăturate.

Am vorbit despre Alexandru al VI-lea și credem că acest nume ne ajunge, fără să mai fie nevoie să ni se amintească și alte fapte cu adevărat execrabile. Marii criminali s-au putut dezonora de două ori pe ei înșiși din cauza caracterului sacru cu care erau investiți; dar nu le-a fost dat să dezonoreze caracterul în sine, care rămâne veșnic strălucitor și minunat, deasupra umanității care decade.

Am spus că nu există religie fără mistere; să adăugăm că nu există mistere fără simboluri. Simbolul fiind formula sau expresia misterului, exprimă profunzimea necunoscută prin imagini paradoxale împrumutate necunoscutului. Forma simbolică, trebuind să caracterizeze ceea ce este deasupra rațiunii științifice, se afla neapărat în afara acestei rațiuni: de aici celebrul cuvânt perfect adevărat al unui părinte al Bisericii: Cred pentru că este absurd, credo quia absurdum.

Dacă știința ar afirma ceea ce nu știe, s-ar distruge pe sine însăși. Știința n-ar putea face operă de credință, tot așa cum credința n-ar putea decide în materie de știință. O afirmație a credinței de care știința are temeritatea să se ocupe nu poate fi decât o absurditate pentru ea, așa cum o afirmație a științei care ni s-ar prezenta ca un articol de credință ar fi o absurditate în ordine religioasă. A crede și a ști sunt doi termeni care nu se pot confunda niciodată.

Nu pot fi însă nici opuși unul altuia într-un antagonism oarecare. E imposibil, într-adevăr, să crezi contrariul a ceea ce știi fără să încetezi chiar prin aceasta, de a mai ști și la fel de imposibil e să reușești să știi contrariul a ceea ce crezi fără să încetezi imediat să crezi.

A nega sau chiar numai a contesta deciziile credinței în numele științei înseamnă a dovedi că nu înțelegi nici credința, nici știința, într-adevăr, misterul unui Dumnezeu în trei persoane nu este o problemă de matematică; încarnarea Verbului este un fenomen care nu aparține medicinii; mântuirea scapă criticii istoricilor. Știința este absolut neputincioasă să decidă dacă există sau nu temei să crezi sau să nu crezi în dogmă; ea poate numai constata rezultatele credinței și dacă credința îi face pe oameni mai buni și dacă credința în sine, considerată fapt psihologic, este evident o necesitate sau o forță, va trebui ca știința s-o admită și să-i țină întotdeauna partea.

Îndrăznim acum să afirmăm că există un fapt imens, apreciabil atât pentru credință cât și pentru știință; un fapt care-l face pe Dumnezeu vizibil într-un anume fel pe pământ, un fapt incontestabil și de o dimensiune universală: manifestarea în lume, începând din epoca în care se produce întâia oară revelația creștină, a unui spirit necunoscut celor vechi, a unui spirit evident divin, mai pozitiv decât știința în operele sale, mai grandios ideal în aspirațiile sale decât cea mai înaltă poezie, un spirit pentru care trebuia creat un nume nou, extrem de neobișnuit în sanctuarele antichității. Numele a fost creat și vom demonstra că acest nume, acest cuvânt este în religie, atât pentru credință cât și pentru știință, expresia absolutului: cuvântul este caritate și spiritul despre care vorbim se numește spiritul carității.

În fața carității, credința se închină și știința învinsă se înclină. Există aici ceva care depășește umanitatea; caritatea dovedește prin operele sale că nu este un vis; că e mai puternică decât toate pasiunile; că învinge moartea și suferința; ea îl face înțeles pe Dumnezeu tuturor inimilor și pare a umple eternitatea printr-un început de realizare a legitimelor ei speranțe.

În fața carității vii și active, care Proudhon va îndrăzni să blasfemieze? Care Voltaire va îndrăzni să râdă?

Adunați laolaltă sofismele lui Diderot, argumentele critice ale lui Strauss, ruinele lui Volney, foarte bine numite, pentru că omul acesta nu putea crede decât în ruine, blasfemiile acelei revoluții a cărei voce s-a stins o dată în sânge și altădată în tăcerea disprețului; adăugați ceea ce viitorul ne poate pregăti în materie de monstruozități și himere; să vină apoi cea mai umilă și cea mai simplă dintre toate surorile de caritate și lumea își va uita toate prostiile, toate crimele, toate himerele bolnave pentru a se înclina în fața acestei sublime realități.

Caritate! Cuvânt divin, cuvânt care-l face pe Dumnezeu înțeles, cuvânt care conține în sine o întreagă revelație. Spiritul carității, alianță de două cuvinte care sunt toată rezolvarea și tot viitorul! La ce întrebări, într-adevăr, n-ar putea răspunde cele două cuvinte?

Ce este Dumnezeu pentru noi dacă nu spiritul de caritate? Ce este ortodoxia dacă nu spiritul de caritate care nu discută despre credință pentru a nu altera încrederea celor slabi și pentru a nu tulbura pacea comuniunii universale? Or, Biserica universală este ea altceva decât o comuniune în spiritul carității? Prin spiritul carității, Biserica este infailibilă. Spiritul de caritate este virtutea divină a sacerdoțiului.

Datoria oamenilor, garanția drepturilor lor, proba nemuririi, eternitatea fericirii începută prin ei pe pământ, scopul glorios dat existenței, scop și mijloc al eforturilor, perfecțiunea moralei individuale, civile și religioase – spiritul carității înțelege totul, se aplică în toate, poate spera totul, poate întreprinde și desăvârși totul.

Din spirit de caritate, Iisus murind pe cruce i-a oferit mamei lui un fiu în persoana lui Ioan și, triumfând împotriva spaimelor celui mai cumplit supliciu, scotea un țipăt eliberator și salvator, zicând: „Tată al meu, în mâinile tale pun sufletul meu“.

Prin caritate cei doisprezece apostoli din Galileea au cucerit lumea; au iubit adevărul mai presus decât viața lor și l-au propovăduit popoarelor și regilor; supuși torturilor, ei și-au câștigat fideli. Au arătat mulțimilor nemurirea prin moartea lor și au stropit pământul cu un sânge a cărui căldură nu putea să se stingă pentru că ei ardeau de credință și caritate.

Prin caritate apostolii și-au constituit simbolul. Ei au spus că a crede împreună e mai bine decât a te îndoi de unul singur; și-au întemeiat ierarhia pe o ascultare atât de înnobilată și înălțată prin spiritul de caritate că a servi astfel înseamnă a domni; ei au formulat credința și speranța tuturor și au dat acest simbol în paza carității tuturor. Nefericire egoistului care își însușește un singur cuvânt din această moștenire a verbului pentru că el comite un deicid care țintește la dezmembrarea Domnului.

Simbolul este arca sfântă a carității; cine se atinge de ea e lovit de moartea veșnică, fugind de la el caritatea. Este moștenirea sfântă a copiilor noștri, prețul sângelui strămoșilor noștri!

Prin caritate se consolau martirii în închisorile cezarilor și atrăgeau la credință pe paznici și chiar pe călăii lor.

În numele carității, Sfântul Martin de Tours protesta împotriva supliciului pricilianiștilor și se despărțea de comuniunea tiranului care voia să impună credința prin sabie.

Prin caritate, atâția sfinți au consolat lumea de crimele comise în numele religiei, chiar și de scandalurile sanctuarului profanat!

Prin caritate, sfântul Vincent de Paul și Fénelon s-au impus admirației secolelor, chiar a celor mai nepioase, și au făcut să înceteze râsul copiilor lui Voltaire în fața seriozității impozante a virtuților lor.

Prin caritate, în sfârșit, nebunia crucii a devenit înțelepciunea popoarelor, pentru că toate inimile nobile au înțeles că e mai bine să crezi alături de cei ce iubesc și se devotează, decât să te îndoiești alături de egoiștii și sclavii plăcerii!

Publicat pe de

Nopti albe – Feodor Dostoievski

PRIMA NOAPTE

A fost o noapte minunată, o noapte așa cum nu este posibil decât atunci când suntem tineri, dragă cititorule. Cerul era atât de înstelat, atât de strălucitor încât, privindu-l, nu puteai să nu te întrebi dacă sub un astfel de cer pot trăi oameni prost dispuși și capricioși. Și aceasta este o întrebare juvenilă, dragă cititorule, foarte juvenilă, dar fie ca Domnul să ți-o insufle mai des în inimă!…. Vorbind de oameni capricioși și prost-dispuși, nu pot să nu-mi amintesc starea mea sufletească din întreaga zi. Încă de la primele ore ale dimineții fusesem apăsat de o ciudată deznădejde. Mi s-a părut deodată că sunt singur, că toți mă abandonează și pleacă de lângă mine. Desigur, oricine este îndreptățit să se întrebe cine era „toți”. Căci, deși trăiam de aproape opt ani în Sankt Petersburg, abia dacă aveam vreo cunoștință. Dar de ce aveam eu nevoie de cunoștințe? Cunoșteam tot Sankt-Petersburgul așa cum era; de aceea am simțit că mă părăsesc cu toții, când toți cei din Sankt-Petersburg și-au făcut bagajele și au plecat la vila lor de vară. Mi-a fost frică să nu rămân singur și, timp de trei zile întregi, am rătăcit prin oraș într-o profundă stare de depresie, neștiind ce să fac cu mine însumi. Fie că mă plimbam pe Nevski, fie că mergeam la Grădini sau mă plimbam pe dig, nu se vedea nici măcar o față a celor pe care mă obișnuisem să-i întâlnesc în același timp și în același loc tot anul. Ei, desigur, nu mă cunosc pe mine, dar eu îi cunosc pe ei. Îi cunosc îndeaproape, aproape că am făcut un studiu al fețelor lor și sunt încântat când sunt veseli, și abătut când sunt mohorâți . Aproape că m-am împrietenit cu un bătrân pe care îl întâlnesc în fiecare zi binecuvântată, la aceeași oră, pe malul canalului Fontanka. O figură atât de gravă și de gânditoare; vorbește mereu în șoaptă cu el însuși și își flutură brațul stâng, în timp ce în mâna dreaptă ține un baston lung și noduros cu mânerul de aur. Mă observă chiar și el pe mine, și se interesează cu căldură de mine. Dacă se întâmplă să nu mă aflu la un moment dat în același loc de pe malul canalului Fontanka, sunt sigur că se simte dezamăgit. Așa se face că aproape că ne salutăm unul pe celălalt, mai ales când suntem amândoi într-o bună dispoziție. Zilele trecute, când nu ne văzusem de două zile și ne-am întâlnit a treia zi, chiar ne atingeam pălăriile, dar, dându-ne seama la timp, am lăsat mâinile jos și am trecut unul pe lângă celălalt cu o privire interesată.