GRAALUL ÎN CONTEMPORANEITATE
În partea de final a Introducerii sale la lucrarea Il Graal. I testi che hanno fondato la leggenda (Graalul. Textele care au stat la baza legendei), cercetătorul relatează cum o mare parte a literaturii contemporane a preluat Graalul ca un simbol negativ sau cu diverse nuanțe exegetice. Să ne gândim, în primul rând, la reprezentarea luciferică a simbolului, apărută în Roi Pêcheur al lui Julien Gracq din 1948. Aici, faptul că Parsifal nu a răspuns la întrebarea inițiatică, nu indică eșecul Cavalerului, ci, dimpotrivă, atestă renunțarea acestuia la „anihilarea mistică în Abis”, în numele revendicării individualității umane, trăită în dimensiunea limitei și a finitului. Mitul Graalului devine, în termeni definitivi, un mit „iraționalist” în paginile Cavalerului inexistent al lui Italo Calvino. Aici, descrierea „Cavalerilor Graalului” (scriitorul adoptă, nu întâmplător, grafia wagneriano-germanică a numelui, cu scopul de a se opune acestuia) devine o „parodie a oricărei forme de comuniune mistică cu întregul”. Rătăcirea Cavalerilor în pădure capătă trăsături somnambulice, în timp ce imobilitatea regelui este o mărturie a imposibilității întoarcerii sale. Contrabalansul voinței caricaturale a lui Calvin poate fi găsit, sugerează Zambon (cecoincidență!), în „interpretarea războinică și ‘ghibelină’ a mitului elaborată de Evola în Misterul Graalului” și, evident, după parodia Cavalerilor, Calvin urmărește glorificarea Curvaldiei, tărâmul unde domnesc libertatea și egalitatea.
Cu o claritate și mai mare, această lectură reapare în Pendolo di Foucault (Pendulul lui Foucault) de Umberto Eco. Graaluleste plasat, de către semiologul piemontez, în centrul „Planului”, o conspirație menită să ducă la dominarea lumii. Cei trei protagoniști încearcă să pună cap la cap firele discursului conspiraționist, care, la sfârșitul romanului, se transformă într-un epilog dramatic. „Planul”, ca și „semioza hermetică”, expresie introdusă de Eco în lucrările sale teoretice, are la bază „un model hermeneutic (al textelor și al lumii) care se bazează pe principiul analogiei universale și care presupune o deplasare a sensului către un Secret suprem indescriptibil și chiar inexistent”. Într-un cuvânt, Eco prin „semioza hermetică” se referă la „metoda tradițională” și, în consecință, la viziunea lumii Tradiției. În acest context exegetic, potrivit lui Zambon, se încheie „deriva incontrolabilă” a formelor pe care Graalul le-a manifestat în literatura de specialitate a Evului Mediu.
Ar trebui să ne întrebăm: unde ar putea duce o astfel de deviație? Ar duce la „o absență de formă, la un vid, la neant” precum în Castelul destinelor încrucișate al lui Calvino, la o „absență în jurul căreia se construiește totul, dreptunghiul gol din centrul cărților de tarot”. Pentru Zambon, care susține căacest gol poate fi umplut din nou (și asupra acestui lucru sunt de acord), ar fi „contrafacerea perfectă” a originilor mitului Graalului. Intențiile lui Calvin-Eco sunt cu siguranță acestea, dar „golul” sau „neantul” la care se referă este susceptibil de o altă interpretare.