I
TEOSOFIA
ȘI SOCIETATEA TEOSOFICĂ
ÎNȚELESUL NUMELUI
Întrebare: Teosofia și doctrinele ei sunt deseori considerate a fi o religie de modă nouă. Este ea o religie?
Teosoful: Nu este. Teosofia este Cunoaștere sau Știință Divină.
I.: Care este adevăratul înțeles al termenului?
T.: „Înțelepciunea divină“, θεοσοφια (theosophia), sau înțelepciunea zeilor, ca și θεογοφια (theogonia), genealogia zeilor. Cuvântul θεος înseamnă „zeu“ în limba greacă, adică una dintre ființele divine, cu siguranță nu „Dumnezeu“ în sensul pe care îl dăm noi azi termenului. Prin urmare, nu este „înțelepciunea lui Dumnezeu“, așa cum traduc unii, ci Înțelepciune Divină, așa cum este cea pe care o au zeii. Termenul are o vechime de multe mii de ani.
I.: Care este originea numelui?
T.: Ne-a parvenit de la filosofii alexandrini, denumiți iubitori de adevăr, philaletheieni, de la φιλ(phil), „iubitor“ și αληθεια (aletheia), „adevăr“. Termenul de „teosofie“ datează din secolul al III-lea al erei creștine și a început cu Ammonius Saccas și discipolii săi, care au inaugurat sistemul teosofic eclectic.
I.: Care era scopul acestui sistem?
T.: În primul rând acela de a le inculca anumite mari adevăruri morale discipolilor săi și tuturor acelora care erau „iubitori ai adevărului“. De aici motto-ul adoptat de Societatea Teosofică: „Nu există religie mai presus de adevăr“. Țelul principal al întemeietorilor Școlii Teosofice Eclectice îl constituia unul dintre cele trei obiective ale succesorului său modern, Societatea Teosofică, și anume acela de a împăca toate religiile, sectele și națiunile într-un sistem moral comun, bazat pe adevăruri eterne.
I.: Cum puteți dovedi că acest lucru nu e un vis imposibil și că toate religiile lumii se bazează cu adevărat pe unul și același adevăr?
T.: Prin studiul și analiza lor comparativă. „Înțelepciunea-religie“ era una singură în Antichitate; iar unicitatea filosofiei religioase primitive ne este dovedită de doctrinele identice predate inițiaților în timpul MISTERELOR, o instituție care era pe vremuri universal răspândită. „Toate cultele antice indică existența unei singure teosofii anterioare lor. «Cheia care o va deschide pe una trebuie să le deschidă pe toate; altminteri nu este cheia potrivită.»“
POLITICA SOCIETĂȚII TEOSOFICE
I.: În epoca lui Ammonius existau mai multe mari religii străvechi, și numai în Egipt și Palestina ființau numeroase secte. Cum putea el să le reconcilieze?
T.: Făcând ceea ce încercăm și noi să facem în ziua de azi. Neoplatonicii formau un grup amplu, și aparțineau de diferite filosofii religioase; la fel procedează și teosofii noștri. În epoca aceea, evreul Aristobul reprezintă învățăturile esoterice ale Legii lui Moise. Filon Evreul încerca să împace Pentateuhul cu filosofia platonică și pitagoreică; Flavius Iosephus a dovedit că esenienii de la Carmel erau doar copiștii și discipolii vindecătorilor (therapeutae) egipteni. La fel stau lucrurile și în ziua de azi. Putem arăta descendența fiecărei religii creștine, ca și a fiecărei secte, chiar și a celei mai neînsemnate. Acestea din urmă sunt micile rămurele sau mugurii ramurilor mai mari; dar mugurii și ramurile cresc din același trunchi – ÎNȚELEPCIUNEA RELIGIE. Scopul lui Ammonius era de a dovedi acest lucru, el făcând eforturi să-i convingă pe ne-evrei și pe creștini, pe evrei și pe idolatri, să lase deoparte disputele și luptele, aducându-și aminte doar de faptul că se află cu toții în posesia aceluiași adevăr sub diverse straie, și că sunt cu toții copiii aceleiași mame. Acesta este și scopul teosofiei.
I.: Ce autoritate aveți spre a spune acest lucru despre vechii teosofi din Alexandria?
T.: Un număr aproape fără sfârșit de scriitori bine-cunoscuți. Mosheim, unul dintre ei, spune că:
Ammonius predica faptul că religia mulțimii merge mână în mână cu filosofia, și că împreună cu ea a împărțit soarta de a fi fost treptat coruptă și intrată în obscuritate din pricina îngâmfării, a superstiției și a minciunilor; că ar trebui, prin urmare, să fie redusă la puritatea ei originară prin curățarea de aceste reziduuri și prezentarea ei conform unor principii filosofice; și că întregul către care țintea Christos era reprezentat de reinstaurarea și restabilirea înțelepciunii celor antici în integritatea ei primitivă; de încătușarea dominației universale a superstiției; și parțial de corectarea sau chiar exterminarea feluritelor greșeli care-și găsiseră calea către diferitele religii populare.
Ceea ce, din nou, reprezintă exact cele spuse de teosofii moderni. Cu singura deosebire că, în vreme ce marele philaletheian era sprijinit și ajutat în întreprinderea pe care o urmărea de către Părinții Bisericii, Clement și Athenagoras, de către toți rabinii erudiți ai Sinagogii, de Academie, și în vreme ce el preda o doctrină comună pentru toți, noi, urmașii săi pe aceeași linie, nu căpătăm nici o recunoaștere, ci dimpotrivă, suntem injuriați și persecutați. Oamenii de acum 1500 de ani par astfel să fi fost mai toleranți decât sunt cei din acest secol luminat.
I.: A fost el încurajat și sprijinit de Biserică datorită faptului că, în ciuda ereziilor sale, Ammonius a predicat creștinismul și era creștin?
T.: Nicidecum. El s-a născut creștin, dar nu a acceptat niciodată creștinismul Bisericii. Așa cum spunea despre el același scriitor: El nu trebuia decât să-și expună învățăturile „în conformitate cu vechii stâlpi ai lui Hermes, pe care Platon și Pitagora îi cunoscuseră înainte, și din care își alcătuiseră filosofia lor.“ Găsind aceleași sentimente în prologul Evangheliei după Sf. Ion, el presupunea într-un mod foarte corect că scopul lui Iisus era acela de a restabili măreața doctrină a înțelepciunii în conformitate cu integritatea ei primitivă. Națiunile Bibliei și poveștile zeilor erau considerate de către el a fi alegorii ilustrative ale adevărului, sau născociri ce trebuie ignorate. (Pe deasupra, așa după cum afirmă Edinburgh Encyclopaedia) „el a recunoscut că Iisus Christos a fost un om de excepție și prietenul lui Dumnezeu, dar a afirmat că nu plănuia să abolească adularea demonilor, și că singura sa intenție era aceea de a purifica vechea religie.